Pe 20 ianuarie 2014, Aura Ion, studentă în anul V la Institutul Medico-Militar din București, a pornit voluntar într-o misiune umanitară de recoltare de organe, în vederea transplantării lor. Avionul în care se afla alături de alți patru medici a aterizat forțat în masivul Petreasa, din Munții Apuseni. 

Deși a supraviețuit prăbușirii, iar unul dintre ceilalți medici de la bord a reușit să alerteze prin telefon serviciul de urgență, tânăra s-a stins lent, în zăpadă, în timp ce autoritățile române și-au demonstrat neputința și limitele, în direct la televiziuni, nereușind să localizeze epava mai bine de 5 ore. 

Autopsia a stabilit ulterior că Aura Ion a murit în urma unui șoc hipotermic asociat cu tulburări respiratorii, cauzate de un traumatism și compresiune toracică prelungită. Pierderea ei a stârnit un val de revoltă și deznădejde, știrbind încă o dată încrederea românilor în autorități. 

Opt ani mai târziu, o parte a dosarului care ar fi trebuit să stabilească vinovații pentru eșecul misiunii de salvare a fost clasată, iar o alta stagnează. Dincolo de lupta juridică, din revolta inițială s-a născut, însă, un izvor de fapte bune. 

Vrând să ducă mai departe ambiția Aurei de a ajuta, familia tinerei a fondat un ONG care susține copiii din mediile defavorizate să meargă la școală. 

Din 2015, Asociația Aura Ion a ajuns la peste 10.000 de elevi din mai bine de 40 de localități, cărora le-a oferit ghiozdane complet echipate, cadouri de sărbători, alimente, mobilier sau echipamente școlare, dar mai ales zâmbete și convingerea că cineva crede în ei. 

Povestea de mai jos este o demonstrație că binele rămâne singura armă cu care putem lupta într-o societate bolnavă. 

„Capul răutăților” în familia Ion, cum își spune acum râzând, a fost Mariana, sora mai mare a Aurei. Ea este stabilită de ani buni în Marea Britanie, unde lucrează drept consultant în managementul schimbării. Zi de zi e prinsă în conferințe video, apeluri și schimburi de e-mailuri, însă printre toate acestea a hotărât să strecoare drumuri în România, ca să poată coordona proiecte pentru elevi.

E modul ei de a se asigura că părinții și cei doi frați mai mici găsesc o cale de a-și păstra echilibrul, dincolo de suferința pe care le-a adus-o pierderea Aurei. 

„Mi-am dorit foarte mult să îmi implic familia în acțiuni caritabile, fiindcă știam că așa îi țin aproape de Aura și de o stare de bine. Nu voiam ca tristețea să devină un mod de a fi. Voiam să găsească speranță și bucurie în a ajuta.”, își începe mărturisirea Mariana Ciucă.

Ei nu erau medici, deci nu puteau salva vieți așa cum ar fi făcut-o Aura, dar puteau să mobilizeze oameni și să își canalizeze energia într-un alt domeniu despre care erau convinși că „poate face lucrurile să fie bine” – educația.

„Am început cu acțiuni de distribuire a unor ghiozdănele către copiii din satul Merișani, județul Teleorman”, spune Mariana Ciucă. Acela era locul în care copilărise Aura, în care se dăduse cu sania și făcuse curse cu bicicleta, așa că părea firesc ca tot acolo să înceapă și acțiunile menite să îi ducă mai departe visurile. Nu a fost simplu, însă. 

„Sincer, la început, când am deschis ONG-ul, nu eram atât de cunoscuți, așa că eu eram sponsorul majoritar al proiectelor, ca să spun așa. Îmi propuneam să ajungem la 50 de copii cu ghiozdănele, făceam campania, iar dacă nu reușeam să strângem fondurile din donații, eu mă asiguram că nevoile sunt acoperite. Așa am reușit să creștem de la an la an, de la 50 de copii la 100, apoi la 200, 300, până la 500”, spune Mariana, sora Aurei Ion.

Experiența i-a arătat, însă, că „educația nu se poate face pe stomacul gol”. Mai ales într-o țară în care peste 1,5 milioane de copii se află în risc de sărăcie sau excluziune socială.  

„Când am avut campanie de Crăciun, i-am rugat pe copii să scrie scrisori Moșului. Iar unii au cerut portocale. Un copil a cerut iaurt. Alt copil a cerut o remorcă de lemne.”

“Deci mulți au vrut practic lucruri banale. De aici eu mi-am propus ca, dacă ajungem la un copil cu un ghiozdan cu rechizite, să facem și efortul de a merge la Banca de Alimente să preluăm tot ce putem pentru el.”

Odată cu pandemia, prin intermediul donațiilor și al parteneriatelor cu companii, la colete s-au adăugat măști sau dezinfectanți, halate de unică folosință, dar și tablete, în așa fel încât cei mici să poată participa la orele online.

În plus, pentru ca elevii să aibă parte de „un spațiu sănătos, colorat, în care să se simtă bine”, asociația s-a ocupat și de dotarea sau renovarea școlilor. 

„Anul trecut am terminat de renovat Școala Didești, din județul Teleorman. Am refăcut complet sălile de clasă, cu parchet, cu zugrăveală, parte electrică, dar și în exterior am avut o acțiune de responsabilitate socială cu voluntarii unei firme, care au înfrumusețat grădina și spațiul de joacă.” 

Din alte donații, o clasă din școala Gimnazială Dâlga (Călărași) a primit pupitre noi, în laboratoarele de informatică ale altor opt școli au ajuns calculatoare și încă 17 și-au înveselit grădinile cu bulbi de flori. 

Mariana spune că orice resursă, oricât de nesemnificativă ar părea ea, poate și trebuie să fie transformată în ceva util. Din respect pentru copii.  

„Să zicem că mă contactează o firmă și mă anunță că are zece scaune. Când zic zece scaune, mă gândesc la zece copii care vor sta pe acele scaune și care acum stau pe niște scaune rupte, strâmbe, care le afectează sănătatea. Zece scaune înseamnă stare de bine pentru zece copii.”

Demersurile nu trec neobservate nici măcar de autoritățile care ani la rândul s-au implicat prea puțin. 

„Noi am reușit, prin puterea exemplului, să aducem primăriile alături de noi. Primăriile s-au autosesizat și au început să se implice. Ne-au zis: OK, voi veniți cu materialele de construcție și renovați această clasă, noi plătim mâna de lucru. I-am adus aproape în mod constructiv, fără să arătăm cu degetul.” 

Totuși, acțiunile asociației nu se rezumă la resurse materiale. Când ajunge într-o școală nouă, echipa le explică copiilor de ce primesc o asemenea vizită. Li se prezintă voluntarii și sunt întrebați dacă știu ce e acela un voluntar sau ce înseamnă să faci voluntariat. Cheia e să înțeleagă cât de important e să ofere, la rândul lor, ajutor celor din jur.

„Încerc să îi inspir să rămână cu acest concept de a face bine. Să fie buni unii cu alții și să vadă în educație o șansă a lor. O fărâmă de speranță.”.

Pe măsură ce ajung să îi cunoască, cei mici îi răsplătesc cu căldură, cu chiote de veselie și îmbrățișări de cum îi zăresc intrând pe poarta școlii. „Ne văd ca pe un motiv de bucurie și sunt foarte recunoscători.”

Mariana recunoaște, însă, că nu a reușit să se bucure de bucuria lor de la bun început. În primii ani, fiecare acțiune îi era mânată mai degrabă de speranța că o va aduce pe Aura înapoi. 

„Știam foarte bine că nu o voi aduce, dar în sufletul meu eram ambiționată să ajut, dorindu-mi să o simt pe ea mai aproape.

Și după fiecare eveniment trăiam o tristețe aparte. Îmi dădeam seama că uite, am făcut tot acest efort, dar ea nu se întoarce.”

Ce a ajutat-o să se elibereze de acea tristețe a fost, pe de o parte, să vadă că familia ei chiar găsea o direcție, o alinare în proiectele pe care le desfășura. 

„Erau perioade în care eu nu puteam să vin în România atât de mult, dar organizam evenimente de la distanță și mă bucuram când primeam poze în care erau toți [membrii familiei]. Îi vedeam în acțiune, îmi plăcea să văd că mama strânge în brațe un copil, că fratele meu ajută.”

De folos a fost și să învețe să îi privească pe copii în ochi. Acolo spune că a ajuns să vadă, în timp, zâmbetul și sclipirea pe care le vedea cândva și la Aura. 

„Ea era foarte vioaie. Era foarte inteligentă. Ambițioasă. Avea un fel al ei de a fi foarte profund. Mai rar întâlnești un om care într-adevăr să te marcheze doar printr-o privire.” 

Legat de dosarul încă nefinalizat al accidentului care i-a răpit sora, Mariana spune că e prins „într-o lume tristă, cu multă corupție și nedreptate”. La capătul lui și-ar dori, totuși, să vadă schimbări reale în țara noastră, care să nu mai permită niciodată ca tragedii precum cea din Apuseni să se repete. 

„Să venim și să spunem: Da, am greșit, facem asta ca să îndreptăm. (…) Dar Aura a murit și, deși sunt foarte multe lucruri de învățat ca urmare a acestor greșeli fatale, nu s-a învățat nimic.”

“Cu fiecare om care moare în condiții similare, eu parcă retrăiesc pierderea ei.” 

Până să cadă la pace cu această nedreptate, se refugiază în ONG, despre care spune că îi dă puterea de a continua și lupta juridică. Lucrează deja la evenimentul de 1 Martie, pentru care mama ei obișnuiește să confecționeze „Edu_Mărțișoare”. Are mobilier de redirecționat, idei de discutat și campanii de pregătit. 

În viața Asociației Aura Ion există mereu ceva de făcut.  

***

Cei care doresc să sprijine demersurile Asociației Aura Ion o pot face aici.

The post Aura Ion, spiritul binelui appeared first on Cultura la dubă.