Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Lina Vdovîi a vorbit despre experiența din spatele realizării filmului și despre poveștile personale pe care le aduce în fața publicului, într-un act artistic curajos și necesar.

“TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.”, a spus aceasta.

Astra Film Festival propune publicului peste 100 de filme produse în țări de pe toate continentele. Cele mai multe producții vor fi prezentate în premieră în Sibiu.

ROMÂNIA. Selecția pentru secțiunea competițională România, aduce în fața spectatorilor realități incomode, chiar tulburătoare ale istoriei recente, despre care evităm să vorbim, dar care ne ajung din urmă, și povești de viață despre realitățile societății noastre: minori lăsați în voia sorții și nevoiți să-și ia destinul în propriile mâini, vârstnici vulnerabili, care trebuie să se confrunte cu situații inumane, tineri gay care își doresc iubire, acceptare și drepturi egale, ori familii aparent perfecte, dar în interiorul cărora e un zbucium care duce la acțiuni radicale. 

Șase dintre cele 11 filme selectate sunt premiere (patru mondiale și două naționale). Premiere mondiale: Fotografii însângerate (r. Copel Moscu, 2024), O familie aproape perfectă (r. Tudor Platon, 2024), Interzis (r. Anelise Salan, 2024) și Pelicule de familie (r. Dan Curean, 2024). Premiere naționale: Triton (r. Ana Lungu, 2024), 24 de ore (r. Harald Friedl, 2024). Celelalte filme din competiția România: Vis. Viață (r. Ruxandra Gubernat), Cum să fiu mort, dacă-s viu? (r. Ilinca Călugăreanu, 2024), Moartea lui Iosif Zagor (r. Adrian Dohotaru, 2024), Între tăcere și păcat (r.
Diana Nicolae, 2024), Alice On & Off (r. Isabela Tent, 2024), Maia – portret cu mâini (r. Alexandra Gulea, 2024), După cum bate ceasul (r. Fecső Zoltán, 2023).

EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST. Producțiile din această secțiune evocă realități specifice și vorbesc despre disoluția patrimoniului industrial al țărilor din fostul bloc comunist, surprinsă într-un peisaj post-apocaliptic (Șantierul naval – r. Elvis Lenić), despre cadouri absurde cu ocazia campaniei electorale în statele din estul Europei (Georgia zâmbitoarea – r. Luka Beradze), despre obiceiuri mereu surprinzătoarea din lumea ancestrală întâlnită în munții Albaniei (Cine e bărbatul în casă? – r. Kristine Nrecaj, Birthe Templin) sau despre o comunitate aparte din Germania, sorbii (Noi îi spunem Hanka – r. Grit Lemke).

Tema dominantă rămâne războiul din Ucraina (Cântecele pământului care arde – r. Olha Zhurba; Fotofobia – r. Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarčík). În Câinii latră, caravana trece (r. Aslkod Kurov, Anonymous1) avem o perspectivă unică din culisele rezistenței oamenilor de presă și activiștilor din Rusia, în vreme ce criza migranților în disputa și ecourile tensiunilor politice din Europa se resimt la granițele Poloniei (Pădurea – r. Lidia Duda). În filmul TATA (r. Lina Vdovii, Radu Ciorniciuc), prezentat în premieră în România, fiica protagonistului reușește să-și ajute tatăl să fie recompensat pentru abuzurile grave la care a fost supus de-a lungul anilor de către angajatorul său din Italia. Iar situația ingrată a muncitorilor est-europeni în Europa de Vest este expusă în Mirajul Occidentului (r. Apolena Rychlíková).

Premiera mondială a acestei secțiuni este filmul Ioanei Grigore (Leo Records: Doar pentru prietenii noștri), despre rezistența prin muzica jazz din timpul regimului comunist.

Alte câtva zeci de filme vor fi proiectate în cadrul Astra Film Junior (educație prin film documentar), în programul de formare și dezvoltare Doc Tank, în spațiul imersiv de la Cinema DOM din Piața Mare și de-a lungul numeroaselor programe speciale ale festivalului. De asemenea, publicul va putea participa la expoziții, concerte, petreceri și evenimente-surpriză.

Astra Film Festival are loc între 20 și 27 octombrie la Sibiu.

The post Astra Film Festival a început cu premiera românească a filmului “Tata” appeared first on Cultura la dubă.

Ana Ularu este una dintre cele mai cunoscute actrițe române cu o carieră internațională. Recent, publicul din toată lumea o poate vedea în două noi seriale – Spy/Master, pe HBOMax și The Power, numărul 1 în topul preferințelor pe Amazon Prime, de la lansarea din luna aprilie până în prezent.

Își împarte viața între București și Berlin și orice alt oraș în care are de filmat, avându-i mereu alături pe soțul său, actorul german Marc Rissmann, și pe fiica lor, în vârstă de 2 ani.

Când se află în România, profită de orice ocazie pentru a juca spectacolele de teatru din care face parte, precum Omul cel bun din Seciuan și Car(o)usel, la Bulandra sau Constelații și O intervenție, la Teatrul Act.

Deși a lucrat pe platourile de filmare cu nume celebre, precum Tom Hanks, Toni Collette sau Keanu Reeves, spune că îi e dor să joace în filme românești.

Urmărește îndeaproape ce se întâmplă în breasla sa de acasă și susține cauzele care vor să schimbe societatea în bine, fiind, la rândul său, un cetățean care reacționează atunci când în jurul său se întâmplă derapaje, de la mașini parcate pe trotuar, la umilințele la care sunt supuși pasagerii unei curse Tarom.

Însă dincolo de rolurile vizibile, de reacțiile din spațiu public sau interviurile pe care le acordă, există o dimensiune a Anei Ularu pe care nu avem cum să o cunoaștem. Ea este intimă, vulnerabilă și nebănuit de puternică în același timp, plină de iubire și de imaginație, o dimensiune în care poezia se împletește cu “înverșunarea de leoaică gata de a-și apăra puiul”. Ea este mamă și în ziua interviului aceasta avea “inima la grădiniță”, unde fiica sa începea o nouă etapă.

***

Ana, cum au început pentru tine colaborările peste hotare?

A fost un parcurs care a avut ca prim pas filmul Periferic, în regia lui Bogdan George Apetri. Succesul filmului și premiile de interpretare, probabil și importanța rolului, au făcut ca eu să am onoarea să fiu propunerea României pentru programul Shooting Stars. Le mulțumesc și acum, atât lor, cât și juriului internațional care a decis să mă selecteze. Acolo, la Berlinale, mi-am cunoscut prima agentă, la petrecerea de după gala noastră de premiere.

M-a întrebat dacă aș fi dispusă să merg la un casting, undeva la 1 noaptea, când eu a doua zi trebuia să mă întorc la București. Am deturnat toate planurile, m-am reorganizat într-un haos și o confuzie extraordinară pentru mine, minunata mea PR Anca Romanescu a reușit să schimbe, să găsească alt zbor în timp record, mama mi-a alimentat un card (eram falită). Și am mers.

Ai zice că acel moment de la Berlinale a fost de cotitură în cariera ta?

Absolut. Eu acum nu mai sunt cu agenția respectivă. Dar atunci m-a cooptat, cu mici perioade de probă, pentru că ei vor să vadă cât de disponibil ești, cât de repede răspunzi, dacă ești un boem care uită să se trezească.

Probabil am făcut un lucru foarte bun să spun atunci la mijlocul nopții că vin la Londra, pentru că așa am ajuns să dau proba la Susanne Bier, pe care am luat-o, o probă la Michael Winterbottom, pe care am luat-o, și atunci s-a cimentat relația noastră.

Iar la două săptămâni după am primit o propunere de la Giuseppe Tornatore pentru The Best Offer. Acum, pentru că nu poți să faci trei lucruri în același timp, eu am ales Susanne Bier.

În continuare mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost la Tornatore, pentru că am avut o întâlnire absolut superbă cu el.

Brusc m-am trezit cu un telefon de la un director de casting care mă anunța că îmi vor aranja să zbor la Roma în câteva zile și să îl cunosc pe Giuseppe Tornatore, care m-a intrebat: unde ai fost până acum?

După care m-am întors în București și aveam un mail minunat și foarte flatant de la Geoffrey Rush, cu care am purtat o scurtă corespondență superbă intelectual, profundă, despre personaje și alegeri, despre literatură și cinematografie. Mă întreb tot timpul unde s-ar fi dus drumul meu dacă aș fi luat acea cale, dar aia e, sunt recunoscătoare oricum.

Cum te simți tu când vezi titluri în presă despre actrița română de la Hollywood, care joacă cu Tom Hanks sau Bradley Cooper?

Mă simt flatată, smerită în fața atenției care mi se dă, pentru că până la urmă nu ne-am făcut actori ca să nu ni se dea atenție, dar tind foarte mult să vreau doar să merg mai departe cu meseria mea și să am de lucru în continuare.

În clipa asta, la ce-mi stă mie mintea, este că am de făcut o probă mâine. Eu tot timpul mă gândesc care e jalonul următor, ca un schior de fond. E o gândire destul de zen și de fiecare dată când ies din gândirea asta nu am decât de suferit.

Adică?

De fiecare dată când încep să vreau ceva, să-mi calc pe smerenie, nu se întâmplă lucruri bune. Mai bine acum inspir, acum expir și vedem ce se întâmplă.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă?

S-a schimbat întru totul, în sensul că am căpătat mult mai multe frici. Un curaj enorm, pe de o parte, și o înverșunare de leoaică de a-și apăra puiul.

Când intri în orice cameră, vezi imediat unde sunt posibilele pericole, tencuiala care cade, ce trebuie pus mai sus, ce e ascuțit. Brusc ți se acutizează simțurile, ceea ce e și un lucru bun și un lucru rău, în special pentru oamenii ca mine, pentru că eu deja sunt hiper-sensibilă.

E ca și cum aș umbla cu inima pe afară. Inima mea e acum la grădiniță și nu știu ce face și îmi dă o oarecare senzație de panică. Dar în același timp e independența ei, e viața ei, e treaba ei, și trebuie să crească în felul ăsta.

Dar în primii doi ani a fost exclusiv treaba noastră, crescută doar de noi, cu grijă și iubire, peste tot în lume în peste 50 de avioane, în preeriile cele mai prăfuite ale Texas-ului și în cartierele de lux ale Cape Town-ului, în carantină în Londra, în boscheți în Canada și tot așa. Locuim în București și în Berlin și oriunde ne duce slujba.

În Texas, de exemplu, nu era nimic unde stăteam noi, un singur supermarket, un lanț de fast food și șoseaua îndelungă, așa că mergeam la filmările soțului meu și stăteam de dimineața până seara în portbagajul mașinii pe care ne-o închiriase producția, în mijlocul preeriei, și mă jucam cu ea în portbagaj.

Asta m-a ajutat să îmi deschid exponențial imaginația, să inventez lumi. Încă o fac, noi trei – eu, ea și Marc – avem jocurile noastre unice pe care le ador.  

Lumea noastră s-a schimbat esențial, nu mai e loc de egoism, e doar aventura fabuloasă de a-i defini sau explica unui om nou lumea, de a-l vedea cum devine. Prioritare sunt confortul și fericirea ei.

Iar ea a trăit foarte multe tipuri de experiențe deja – de la a vedea nativi americani în costum ceremonial călărind în preerie, până la a-i vedea schițele lui Juan Miro, la a fi expertă în zboruri cu private jet sau curse de low cost la ore inumane, dormind pe pieptul meu. Cunoaște oameni noi, aude vorbindu-se limbi străine, înțelege, cred, cât de variată și de magică e lumea cea mare. E un lucru bun, sper.

Tu ai fost nevoită să renunți la vreun proiect?

Nu, nu cred că trebuie să faci sacrificii. Poți avea familie și meserie. Ce am făcut noi până acum a fost să funcționăm în tandem, când lucrează unul, celălalt are grijă de copil.

De când am devenit mamă, nu simt că mi s-a luat nimic, simt că mi s-a dat mult. Iau și asta ca pe un cadou, că acum sunt complet ieșită din egoism.

Cum a venit rolul din Spy/Master?

Ca o propunere directă, ceea ce a fost foarte plăcut. Eram într-o perioadă după filmările soțului meu la 1883, ne bătea gândul să ne mutăm în Portugalia, așa că am mers acolo, am închiriat o căsuță pentru două săptămâni, să vedem cum e.

Și am primit un scenariu de la Domnica Cârciumaru, mi-a explicat în linii mari despre ce e vorba. Iar într-o seară am făcut focul și am început să citesc. Și ne-am oprit la episodul 4, le-am devorat efectiv. Sunt foarte bine scrise. Adina Sădeanu și Kirsten Peters au făcut o treabă excelentă, au creat un suspans care funcționează pe pagină la fel cum l-ai vedea pe ecran.

Cum e personajul tău?

Tovarășa Carmen e o mare iubitoare a sistemului de la contraspionaj, care are și un fel de vendetă personală, pur și simplu o chestie de antipatie, exacerbată de evenimente pline de suspans.

Mai departe de atât, ce am încercat să fac și să-I adaug este un soi de umor, de politețe care te face să vrei să îți zgârii ochii.

Ai citit cartea lui Pacepa înainte de filmări?

Da, am citit-o când aveam 15 ani, eram în liceu, am găsit-o prin casă și mi s-a părut ceva fascinant. N-am vrut să o recitesc acum, pentru că serialul pornește de la ea, dar mai departe e ficțiune.

Tu erai un copil în ultimii ani de comunism, ai vreo amintire de atunci?

Țin minte că la Revoluție am adunat gloanțe din curte și ne-am ascuns în beci. Pentru că se trăgea foarte aproape de noi. Chiar am crezut că sunt artificii, iar părinții m-au pus la pământ.

Am trăit într-o penumbră vreo trei zile, în beci, ceea ce a devenit o amintire frumoasă, paradoxal. Eram eu cu mama și tata. Și asta însemna confort și protecție. Nimeni nu trebuia să plece nicăieri, se întâmplau lucruri mari și grave pe care eu nu le înțelegeam, și eram împreună. Și țin minte tandrețe atunci, uniune. Iar asta are mare legătură cu felul în care eu gândesc acum ideea de familie.

La filmări cum a fost?

Excelent. E foarte plăcut să filmezi cu o asemenea echipă. Mai lucrasem cu Chris Smith la Alex Rider, deja ne cunoșteam, avem un umor și o energie similară, haotică. Alec Secăreanu mi-a fost coleg de facultate, cu un an mai mare, am crescut împreună, mai lucrasem cu Iulian Postelnicu, a fost ca acasă.

A fost foarte frumos lucrul în echipă. De fiecare dată când se crea un cadru și se repeta, toată lumea venea cu foarte mare chef de a găsi și a descoperi.

Dintre toate experiențele profesionale, există vreuna care te-a marcat în mod special?

Întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și Ștefan Iordache a fost una dintre cele mai frumoase și marcante experiențe ale vieții mele.

Îi sunt recuncătoare pentru totdeauna Cătălinei Buzoianu. Ea m-a născut în artă. A pus sămânța unui tip de gândire.

Cum v-ați întâlnit?

Ne-am întâlnit când eu aveam 15 ani, am dat o probă la Teatrul Mic, alături de foarte multe fete, pentru Lolita. Atunci ne-am cunoscut, atunci l-am făcut pe Ștefan Iordache să râdă în timpul probei, pentru că am improvizat ceva și l-a amuzat. În naivitatea mea de atunci era doar instinct, nu era nimic construit sau prefabricat.

Burta mea scotea niște sunete îngrozitoare pentru că așa reacționez la emoții. Mă contorsionez fizic și emoțional, radiez energie, sunt extraterestră înainte. Iar când am urcat pe scenă, a trecut totul. A devenit  altceva. Și cred că am păstrat asta, când urc pe scenă, nu mai contează nimic. Sunt dervis.

Altfel, la Cătălina Buzoianu ce te-a impresionat?

Geniul ei, altfel nu ai cum să îi spui, talent e prea puțin. E un om care vede lumea și alcătuirea emoțională a unui fapt, gând sau personaj, în șase dimensiuni, când eu o văd doar în două-trei. Era un om care știa cum să influențeze umorul și paradoxul. A fost foarte plăcut să văd un astfel de om la lucru, să respir ca el, să încerc să văd și eu cât pot de mult din dimensiunile alea.

În ultimii ani s-a vorbit mult despre rolul genului în domeniul artistic, despre statutul femeii, vizibilitatea femeilor creatoare din lumea artei, că nu sunt atât de multe nominalizări ale regizoarelor. Tu cum vezi lucrurile?

Cred că în clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist, într-adevăr, pentru că noi, țara, avem o mentalitate greșită despre ce pot face femeile și ce vor să realizeze. Avem niște idei preconcepute tâmpite.

Pe de altă parte, nu cred că mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie. Cred în meritocrație, am orgoliu prea mare și sindromul impostorului, ha! Evident, toți credem că merităm și aici intervine busola interioară care îți spune: stai, că deviezi.

Dar, într-adevăr, trebuie să fie o revoluție acum. Și nu să mai zâmbim frumos și să așteptăm rândul.

Tu cum te implici în această revoluție?

În măsura în care pot, eu sunt într-o meserie în care se vorbește. Vorbesc. Mă cert. Semnalez, încerc să ajut, să propun. Încerc în constructiv, nu în distructiv.

Legat de discuția despre nominalizările la Premiile UNITER, te-ai implicat cumva?

Da, am semnat o petiție conform căreia un abuzator nu mai trebuia nominalizat. Asta am făcut. Apoi, totul este subiectiv. Silviu Purcărete e un geniu și nu ar trebui dat la o parte niciodată pentru că e bărbat peste 50 de ani, asta e absurd.

Vârstele și sexul nu ar trebui să conteze la nominalizări. E adevărat, e nevoie de o diversitate mai mare, dar asta ține de ceea ce aleg teatrele să pună în repertoriu, pentru ca apoi acel ceva să fie nominalizat. De acolo trebuie să fie un pic împinse lucrurile.

Uite, stagiunea asta avem doi regizori și două regizoare. Mai departe, vedem.

Hai să pornim toți de la start cu același număr de soldați și vedem ce se întâmplă.

Dar, altfel, nu cred că trebuie să descalifici talentul cuiva pentru că are ceilalți cromozomi. Mentalitatea începe să se schimbe peste tot. La The Power, serialul pe care l-am făcut acum, am lucrat doar cu regizoare, toate extrem de talentate. E bine că a existat mișcarea asta, până la urmă.

Spuneai că îți e dor să joci în filme românești. De ce? Ce au ele special?

Îmi plac foarte mult poveștile spuse. De exemplu, nu aveam ce juca, dar mi-a plăcut foarte mult Câmp de maci. Mi-ar plăcea să fac parte din poveștile astea. Plus că e foarte plăcut să te reîntâlnești cu colegi, să fii într-un mediu în care să nu fie nevoie să te duci în fiecare zi să te prezinți.

Ți se mai întâmplă asta peste hotare?

Normal, de fiecare dată. Nu sunt Halle Berry. Pe de altă parte, Tom Hanks se prezintă tuturor. Și Maia Morgenstern se prezintă. Mi se pare minunat.

Dincolo de dorința de a mai juca în filme românești, ce îți mai dorești pe plan profesional?

Să am de jucat. Nu am vise mari, vreau doar să am constant de lucru.

Ce sfat ai avea pentru un tânar care vrea să dea admiterea la actorie, ținând cont și de discuțiile legate de abuzurile din mediul universitar artistic?

Ce mi se pare sinistru este că în toate facultățile vocaționale se pot face abuzurile astea pentru că lucrezi cu niște oameni tineri, mult mai sensibili decât la ASE, să zicem. Oameni care vin să își pună inimile și visele în mâinile tale, ceea ce e ideal pentru orice prădător. Să fie adulat, să distrugă prin cuvinte ca să poată culege mai ușor.

Nu vreau să generalizez, dar noi mergem acolo și ne decorticăm, spunem ăsta e sufletul meu, ce vreau eu să fac cu el, iar toate firile sinistre vor să profite de asta.

Mă bucur foarte mult că au început oamenii să iasă și să povestească ce s-a întâmplat și ce li s-a spus, e foarte important.

Ție ți s-a întâmplat ceva deplasat?

Sunt sigură că au fost chestii care nu mi-au plăcut, dar eu am avut tot timpul atitudinea asta de ripostă, învățată de la tata, de a nu a accepta, fără să mă cert. Și de a nu mă certa fără argument. Tata m-a crescut într-un mod atât de frumos feminist, avant la lettre, mi-a dat mereu încredere și aripi, pentru valoare, pentru inteligență, pentru a nu accepta nedreptăți sau autoritate goală de conținut.

Nu e bine nici ca mine, nici altfel, practic orice am face noi nu e bine. Asta e problema, de fapt, în societatea noastră. Că orice ar face femeile, nu e bine. De ce nu ai spus atunci? Dar de ce ai ripostat? Dar de ce ai zis?

Ce sfat aș da unui tânăr? Să își știe drepturile. Și să se gândească dacă își dorește neapărat meseria asta și pentru ce. De ce vrea să facă meseria asta. Pentru că dacă vrei să o faci pentru faimă, ai pierdut din start.

Există șanse foarte mari să nu ai faimă. Dacă vrei să o faci ca terapie, iar nu e extraordinar, pentru că există secțiuni speciale pentru asta, terapii care te pot ajuta să te eliberezi de traume mult mai bine decât pe partener și pe public.

Cred că alegi să fii actor cumva doar dintr-un soi de dragoste și de curiozitate față de ce înseamnă sufletul uman, care este indefinibil, aberant, mie asta mi se pare extraordinar de explorat de fiecare dată.

Asta a fost motivația ta de la bun început, când ai ales actoria?

Da. Și asta simt în continuare. Mie asta mi se pare interesant.

Crezi că altceva ți-ar fi putut da același feeling?

Poate că dacă aș fi fost o cântăreață mai bună, aș fi fost mult mai fericită.

De ce?

Pentru că îmi place să cânt. Mi se pare că să oferi muzică e un act de dragoste. Devii un fel de conductor, de canal pentru ceva misterios și cumva sacru.

The post Ana Ularu: “În clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist. Pe de altă parte, nu mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie.” appeared first on Cultura la dubă.

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” a transmis azi un amplu comunicat prin care anunță primele măsuri luate pentru a preveni, stopa sau identifica abuzurile din cadrul universității, în urma numeroaselor dezvăluiri făcute de studenți sau foști studenți în presă. Toate acestea vor fi incluse în cadrul unui program denumit “Politici de conduită”.

Ultimul caz și cel mai cunoscut este cel al profesorului Puiu Șerban, publicat de Cultura la dubă. În urma declarațiilor făcute în spațiul public, acesta va fi audiat de Comisia de Etică.

Prima măsură luată de UNATC este cererea unui audit extern făcut de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse pentru Femei și Bărbați.

“Invităm o instituție cu expertiză și experiență în acest domeniu, pentru a putea construi, legal și dialogal, în funcție de rezultatele acestui audit, un cadru mai bun de norme și practici academice.”, se arată în comunicatul transmis.

UNATC promite și că va prezenta în cadrul unei întâlniri cu studenții, care va avea loc pe 20 octombrie, o nouă variantă a Codului de Etică, ce urmează a fi supusă dezbaterii.

“Evenimentele petrecute în ultima vreme au demonstrat că unele dintre aceste norme, principii și dispoziții din codul de etică și deontologie universitară al UNATC necesită o reformă, în special în sensul detalierii noțiunilor de „hărțuire”, „hărțuire sexuală”, „discriminare” și „abuz”, astfel încât acestea să fie simplu de înțeles și, mai departe, de evitat, iar dacă va fi cazul, de sancționat.

Totodată, este necesar să se reglementeze, dintr-o perspectivă etică, situația relațiilor consensuale dintre un student sau o studentă, pe de o parte, și un profesor sau o profesoară, pe de altă parte. 

În cadrul acestei reforme, un accent puternic se va pune pe oferirea de informații exacte cu privire la definițiile legale, dimensiunea și natura faptelor calificate drept „hărțuire”, „hărțuire sexuală”, „discriminare” și „abuz”, precum și pe introducerea unui număr suficient de exemple practice pentru fiecare dintre aceste noțiuni, pornind de la potențiale situații cu care studenții s-ar putea confrunta în mediul universitar artistic. 

În prezent, o echipă multidisciplinară are în lucru revizuirea codului de etică și deontologie universitară în ansamblul său. Forma ce va rezulta va fi prezentată spre dezbatere în cadrul întâlnirii programate la data de 20 octombrie, înainte de discutarea și adoptarea sa în cadrul Senatului universitar.“

Într-un interviu acordat publicației noastre în mai 2020, rectorul Liviu Lucaci afirma “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” și promitea încă de atunci revizuirea Codului de Etică.

De asemenea, acesta a precizat că de mai bine de un an și jumătate există o colaborare între instituția pe care o conduce și Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse pentru Femei și Bărbați, cea care ar urma să facă acum auditul extern.

“Nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.”, a declarat atunci Liviu Lucaci.

Programul Politici de Conduită are momentan caracter work in progress. Pe pagina dedicată, studenții pot găsi momentan un ghid pentru sesizări, contacte către suport juridic sau suport psiho-emoțional, precum și linkuri către site-uri de specialitate, care îi pot ajuta să identifice dacă sunt victima unui abuz și ce măsuri pot lua.

În cadrul programului a fost deschis și un dicționar de termeni, unde sunt explicate din perspectivă juridică noțiunile de abuz, hărțuire sau discriminare.

The post Primele măsuri anunțate de UNATC, după mărturiile publice privind abuzurile din instituție: un audit extern, un nou Cod de Etică, întâlniri cu studenții appeared first on Cultura la dubă.

La începutul acestei săptămâni, mai mulți studenți la UNATC au trimis pe adresa redacției noastre mailuri în care reclamau comportamentul abuziv al unui profesor și declarațiile acestuia la podcastul lui Cătălin Măruță.

“Nu credem că un astfel de comportament ar mai trebui tolerat în facultățile de teatru. Toată hărțuirea, abuzul de putere și sexismul pe care le oferă domnul profesor Puiu trebuie semnalate și făcute publice, tocmai pentru a opri un flux abuziv care se întâmplă de generații.

Domnul Puiu, care se află într-o poziție de putere și pe care nu se sfiește să o arate, continuă să abuzeze studente într-o facultate în care vulnerabilitatea este deja exploatată și statutul studentelor este unul redus doar la „bunăciune”, se arată într-unul dintre mailurile primite.

La momentul respectiv, filmulețul cu profesorul Puiu Șerban circula doar printre studenți, iar emisiunea completă, publicată pe youtube în urmă cu o lună sub titlul “Velniciuc, un cuplu de poveste” avea 287.000 de vizualizări.

În montajul făcut de studenți, Puiu Șerban, actual conferențiar universitar doctor în cadrul UNATC, povestește cum și-a cunoscut soția, pe actrița Alexandra Velniciuc, pe când el era preparator la facultate, iar ea îi era studentă.

Revoltați de declarații, mai mulți foști studenți ne-au contactat și au simțit nevoia să își povestească propriile experiențe din relația cu Puiu Șerban. La rândul său, acesta ne-a oferit un interviu amplu, în care își explică viziunea asupra actoriei și a tehnicilor de artă actorului, asupra noilor generații, și răspunde acuzațiilor care i se aduc.

***

DECLARAȚIILE DE LA MĂRUȚĂ

“Ăștia zic astăzi că profesorii care se dau la eleve, la studente, dar când e harassmentul invers, nimeni nu vorbește despre chestia asta.”

Printre râsete, Puiu Șerban povestește cum a început relația cu soția sa, în timpul facultății.

“Cum făceam tinerii asistenți, care e mișto la tine la clasă…

Măruță: deci cam ce vorbesc asistenții universitari câteodată în cancelarie.

Puiu Șerban: Nu câteodată. Tot timpul. Dar a se nota, conferențiarii și profesorii nu mai vorbesc de așa ceva. Azi sunt conferențiar, nu mai vorbesc despre asta.

A venit la mine Liviu Lucaci, care acum este prof. univ. dr. și este rectorul universității și mi-a zis: bă, ai una bună rău de tot, blondă, la tine în clasă.

Zic „cine, mă?”

-„Aia, fii-sa lui Velniciuc, mă.”

-„Cine, mă, îngâmfata aia? Ia-ți-o, bă, ți-a transfer la tine în clasă. Dă-o…”

-“Bă, nu fi bou că arată super! E foarte tare!”

Și așa mi-a…dacă îi place lui Lucaci, ia să mă uit și eu un pic mai bine.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în luna mai, rectorul Liviu Lucaci declara că “În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine”, dar și că “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.”

Am cerut un punct de vedere oficial din partea lui Liviu Lucaci, după declarațiile făcute de Puiu Șerban, însă acesta nu a venit până la momentul publicării articolului.

În schimb, Puiu Șerban ne-a explicat afirmațiile sale pe larg:

“Suntem, totuși, într-o emisiune comercială, de divertisment, în care eu povesteam relația mea de cuplu cu soția mea, întâmplată acum 22 de ani.

–Când dumneavoastră erați profesor…

Nu eram profesor, eram preparator.

–Iar ea era studentă.

Domnă, asta se întâmplă și la Politehnică. Sunt profesori însurați cu studentele lor. Sunt peste tot în lume regizori însurați cu actrițe. Și vorbim despre acum 22 de ani, când aceste teorii de “political correct” nici nu existau. Ele au apărut la 15 ani după.

Ce povesteam eu acolo e un caz particular, povestea mea care oricum este de notorietate. Nu sunt singurul profesor însurat cu o studentă de-a lui în școală. Vă pot da cazuri celebre de directori de trupă de-a lungul timpului, nu numai în România, care au fost căsătoriți cu actrița principală, inclusiv Cehov, Brecht.

–Revenind la declarația de la Măruță. L-ați menționat pe Liviu Lucaci, care era asistent universitar.

Da, era asistent. Eu eram preparator.

–Și spuneați că discutați în cancelarie despre aspectul studentelor.

Repet, e o poveste de acum 22 de ani. Sigur că se discută despre aspectul studenților. Pentru Dumnezeu, cum să nu discuți cum arată un student, suntem la Facultatea de Actorie, noi avem caractere dramatice de întrupat, este evident.  

La noi nu poate fi considerat bullying faptul că eu discut despre aspectul fizic al unui student, așa cum ar fi bullying dacă ar fi la Medicină, că la Medicină nu contează cum arăți. La actorie contează cum arăți.

Și vreau să specific, nu trebuie să fii frumos sau frumoasă, poți să întrupezi caractere comice fiind mic sau urâțel, dar lucrurile astea trebuie să le discuți cu profesorul, fiindcă profesorul e cel care te formează pentru cariera pe care o s-o ai.

Este evident că actorul, și aici poate aveți dumneavoastră o problemă de înțelegere, la fel ca unii studenți ai noștri, trebuie să își asume aspectul fizic pentru că este parte din arta lui.

–În povestirea dumneavoastră de la Măruță părea o discuție între băieți, care întâmplător erau și superiori studentelor, chiar dacă nu aveați titulatura de profesori, erați asistenți universitari.

La Măruță eram într-un cadru de divertisment. Eu o aveam în clasă pe Alexandra…

–Și Liviu Lucaci v-a încurajat să o abordați.

Nu m-a încurajat în niciun fel. Mi-a spus că juna primă, frumoasa, diva din clasă de la mine, este Alexandra Velniciuc. Iar eu nu consideram așa pentru că aveam numai contrări cu ea la curs, mi se părea obraznică și n-am avut timp să văd că genul ei corect este de jună primă, lucru care a și devenit în timp.

El îmi spunea “nu e adevărat, bă, frumoasa…” pentru că eu îi spuneam că altcineva e frumoasa de la mine din clasă. Astea sunt cutume, repet, actorul trebuie să își asume propriul trup.

Și de aici apar discuții.

Faptul că de câțiva ani a apărut „political correct” și se scriu piese pentru actori care pot arăta oricum, este o chestiune de nișă, de teatru contemporan, apărut acum.

Dar universitatea, în orice țară serioasă, nu pregătește actori pentru teatru de nișă sau film de nișă, pentru teatru social. În toate metodele de arta actorului se pregătește actorul pentru teatru clasic.”

Într-o reacție publicată ieri, pe pagina de facebook, Centrul FILIA condamnă declarațiile lui Puiu Șerban.

“Hărțuirea sexuală nu este o glumă, iar femeile nu sunt obiecte pe care bărbații, mai ales cei aflați în poziție de putere, să le noteze sau evalueze după aspect.

Cerem UNATC I. L. Caragiale să sancționeze imediat aceste comportamente de abuz și să transmită public măsurile luate în acest sens.

Universitățile ar trebui să fie un mediu sigur în care studentele se pot bucura de cursuri, nu un mediu ostil, în care profesorii abuzează de puterea lor pentru a hărțui sexual.”, se arată în comunicatul asociației care luptă pentru drepturile femeilor.

“Cu o asemenea mentalitate și cu acest comportament, n-ai cum să predai tu nicio artă. Nici nu poți și nici nu ar trebui să interacționezi cu studenți.”, a comentat și actrița Ada Galeș.

VIZIUNEA DESPRE VESTIMENTAȚIA STUDENȚILOR

 “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Treabuie să ai o prestanță de femeie.”

Mai mulți foști studenți ai lui Puiu Șerban susțin că profesorul le cerea să se îmbrace specific sexului lor, masculin sau feminin. Povestea este confirmată parțial de profesor, însă percepția asupra ei este diferită de la student la student.

“Actorul trebuie să fie o plastilină în mâna regizorului. Sarcina mea de profesor este să pun actorul în condiția de a deveni acea plastilină și le spun stundenților că ei nu pot să devină robi ai unei mode.

Sunt momente în care fetele vin îmbrăcate după moda prezentului. Și eu le spun: “deja îmbrăcată așa, ești un personaj.”

–Care este moda prezentului?

Moda prezentului – cu bocanci, cu blugii tăiați, cu piercinguri peste tot.

Le spun că, și aici intru în polemică cu ideologiile prezentului, dar mi-o asum, pentru că o regăsiți în orice metodă de arta actorului, feminitatea la femei și masculinitatea la bărbați fac parte din instrumentul lui de actor.

El, ca să poată juca, trebuie să își asume condiția sexului lui la vârsta lui. Este o obligație.

Iar noi când vedem că vine, de exemplu, un băiat care nu e conștient de masculinitatea lui deloc – umblă îngălat, cu mâinile pe lângă corp – noi ne preocupăm ca el să înțeleagă care sunt valențele masculinității, ca să-l egalizăm cu genul lui.

Și atunci îl trimitem la sală, la orele de mișcare, să meargă drept, să nu stea cocoșat. Ce facem rău în asta? Îl învățăm să stea drept, să își folosească trupul.

Nu este nimeni obsedat sexual, cum se sugerează. Nu. Și nu sunt singurul care face treaba asta. Culmea, profesoarele femei sunt mult mai insistente pe acest subiect. O să vedeți că ținutele cele mai elegante sunt studentele de la clasele femeilor, nu ale bărbaților.

Eu, dintre bărbați, sunt cel care le spune fetelor că: “cu bocanci nu ai cum să joci Shakespeare, pentru că îți rupi picioarele.”

–Dar nu o să joace în spectacol așa. E ținuta lor de zi cu zi.

De zi cu zi, dar când începe cursul de Arta Actorului, ea intră într-un rol de actor predispus să asume o sarcină scenică. Nu poate să o facă în niște platforme de 25 de cm când trebuie să aibă viteză de reacție în scenă.

Și atunci le spun că trebuie să aibă niște pantofi normali. Și s-a ajuns la pantofii de dans. E un pantof pe care îl poartă la clasă, cu toc, nu e nimic nici pornografic, nici sexi.

Și le spun: “poate ar fi bine să fii atentă și în viața personală, să îți dai seama care e diferența când porți un pantof cu toc, pentru că ești actriță, și cum e să porți platforme. Deci ar fi cazul să înveți să porți și tocuri.”

Dacă ar spune asta un profesor de la Politehnică, ați avea dreptate, dar când îți spune un profesor de Arta Actorului că trebuie să îți cultivi feminitatea, asta nu înseamnă că se dă la tine, că se bagă în viața ta personală.”, spune Puiu Șerban.

Un fost student ne explică sub protecția anonimatului propria sa percepție asupra celor 3 ani de lucru cu Puiu Șerban.

„Făcea mișto de colege, le spunea că sunt troglodite sau handicapate, că nu se îmbracă bine, iar el nu are niciun stil și nicio treabă cu moda.

Nouă ne zicea să fim masculini. Trebuia să ne îmbrăcăm cât mai fără stil, să fie un fel de uniformizare a noastră, să purtăm cămăși, să purtăm pantofi de dans, să fim mai office.

Dacă nu te conformai, nu se întâmpla nimic, dar ar fi vorbit două ore despre cum ești îmbrăcat.

–Și până la urmă te-ai conformat?

Păi da…”

Nicoleta Jantoan a plecat chiar în acest an, definitiv, din grupa lui Puiu Șerban. A abandonat facultatea după doar un semestru și jumătate și s-a întors la acasă, la Chișinău.

“Unei colege i-a zis: <Știi de ce te-am luat? Că ai țâțe mari și ești mică de statură.>

Ceea ce mă deranja cel mai mult e că masca totul sub forma unei glume, iar dacă nu înțelegi gluma, înseamnă că nu ai umor. Și foarte des îmi spunea mie că nu am umor, că iau totul prea în serios.

Dar eu eram mai tăcută pentru că nu știam cum să reacționez, de fapt.

Era un misogin. Vorbele lui față de cum vede el femeia mă deranjau – “toate piesele sunt făcute de bărbați, iar femeile nu prea cunosc nimic.”

Nu era o lecție în care să nu fie înjurături. Era limbajul universal cu care el se exprima. Se vorbea foarte urât la ore. Din vreo șase ore de actorie, noi făceam vreo două. În restul timpului, vorbea ori despre politică sau despre cât de prost este actorul, că nu știa ce altceva să facă și a venit aici la Actorie.

Spunea că fetele trebuie să fie feminine și dacă ne încălțam cu niște ghete sau pantofi mai butucănoși, se lega de tine că nu ești feminină.

Avea chestia asta, că bărbatul trebuie să fie într-un anumit fel, femeia într-un anumit fel.”, ne povestește Nicoleta, încă vizibil afectată de experiența de la UNATC.

„I-a spus unei colege că are “pantaloni sperie pulă”, spune și Mihnea Niculescu, un alt fost student al lui Puiu Șerban în anul 2018. Acesta se declară, însă, de acord cu viziunea profesorului asupra vestimentației.

“Nu mi se pare o problemă chestia asta, fiindcă noi jucăm teatru clasic, până la urmă femeia, în teatrul interbelic, trebuie să fie femeie, iar bărbatul să fie bărbat, fără niciun fel de declarație homofobă din partea mea, nu.

Dar din punctul ăsta de vedere am fost de acord cu el. Dânsul le spunea studentelor: “Trebuie să mergeți în fustiță, să mergeți pe un toc, să știți să vă mișcați. Băieții, unii dintre ei, nu știau nici să poarte un sacou pe ei. Aici eu nu am ce să-i reproșez.”, spune Mihnea.

O altă fostă studentă, care a dorit să rămână anonimă, se declară, de asemenea, de acord cu vestimentația impusă.

„Cerea studentelor să vină în rochii, în fuste, cu pantofi cu toc, să aibă o prestanță. Eu aici sunt de acord cu el, nu îl contrazic. Și îți explica în termeni mai sexuali ce vrea un bărbat de la tine.

De exemplu, spunea “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Trebuie să ai o prestanță de femeie.” La noi la facultate se folosește limbajul ăsta fiindcă altfel nu ai înțelege. Și trebuie să faci o diferență între femeie și bărbat.

El impunea să nu mai venim în bocanci, ci în pantofi normali sau cu toc. Și a zis că studentele lui trebuie să se diferențieze de studentele de la celelalte grupe.”

VIZIUNEA DESPRE ASPECTUL FIZIC

Puiu Șerban vorbește pe larg despre relevanța aspectului fizic în arta actorului. De cealaltă parte, unii dintre studenții săi rămân marcați ani în șir de o afirmație a profesorului, spusă într-un mod neacademic.

Este deja cunoscut cazul Katiei Pascariu, actrița care a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă cum a fost etichetată în timpul facultății, din cauza felului în care arăta.

“Toată lumea îmi zicea că par bolnavă, că sunt foarte palidă, că sunt ștearsă. (…)După anul I mi-au zis că nu mă lasă pe vară și nici nu mă dau afară, dar că ar fi bine să mă gândesc singură dacă e cazul să mai vin din toamnă. Că lor nu li se pare că am de ce să revin.”

Deși Katia nu a dezvăluit numele profesorului ei, Puiu Șerban recunoaște acum că “poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

„Pe noi nu ne interesează aspectul fizic din punct de vedere al frumosului sau urâtului. Asumarea aspectului fizic este asumarea sub forma corpul meu e instrumentul meu.

Noi, dacă te-am băgat în facultate arătând cum arăți, am considerat că ești un gen anume. Asumarea aspectului fizic nu înseamnă că dacă nu arăți ca un manechin…noi nici nu căutăm așa ceva. Căutăm o concordanță.

Katia Pascariu a fost studenta mea. Eram un asistent la clasa ei, am protejat-o pentru că era un om delicat, un om fin, o intelectuală.

Anul l este, cum îl numim noi, anul de șmotru, de disciplinare, de forță, anul celor tari psihic.

Puiu Șerban

Katia era o fată inteligentă la care am ținut enorm, dar nu reușea să se integreze în cadența pe care o avea restul grupului. Am încercat pentru Katia să găsesc metode alternative. Examenele ei nu au fost cele mai bune la început, dar nu erau proaste. Se vedea că ea este o fată inteligentă care, peste timp, își va găsi o nișă de teatru.

–Dumneavoastră personal i-ați zis Katiei lucruri legate de aspectul său fizic? Că pare bolnavă, ștearsă.

Asta se vedea la nivelul ei de energie, care nivel de energie la actor se transpune în trup.

–Dar dumneavoastră i-ați spus asta sau un coleg?

Chiar au trecut 20 de ani, nu mai știu cine i-a spus, iertați-mă. I-o fi spus la un examen. Da, se spune studenților: băi, nu se poate cu acest aspect fizic, nu ai energie fizică”.

Chiar acum i-am spus acum unui student, probabil peste 20 de ani o să mă reclame și el. I-am spus: “trupul tău nu-ți poartă interiorul. Nu ai forță interioară.” Noi lucrăm la asta cu studenții. Le spunem: „măi, ai un trup nelucrat”. De ce? Pentru că în liceu nu se mai face sport. Și atunci, ei sunt sedentari.

În actorie trebuie să ai o condiție fizică excelentă. Vin copii care au talent, au interior de artist, dar trupul nu îi conduce.

Și atunci îi spui: „băi, băiatule, ești leșinat. Nu poți să duci acest rol.” Poate la alte facultăți ăsta e bullying, la noi nu este. E ca și cum îi spui unui fotbalist: “băi, te-ai îngrășat, nu se poate.”

–Dar sunt și roluri pentru persoane supraponderale…

Sunt mari exemple de persoane supraponderale în arta actorului – Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, dar sunt hiper energice. Nu poți să fii în teatru grăsan, puhav și fără energie. Poți să fii gras și sunt mari actori grași, dar au o energie, debordează. Noi asta le spunem.

Nu avem o problemă că x este gras sau slab. Avem o problemă cu nivelul de energie al trupului.

Katia, pentru că nu își găsea încă motivațiile în școală, avea un trup foarte firav, plăpând. Și într-adevăr tot timpul era alb-pământie așa.

Și atunci probabil un profesor, poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

Lucru pe care poți să i-l spui unui student în anul l, dar este absolut imoral ca studentul, peste 20 de ani, când face actorie, să îi reproșeze profesorului că i-a atras atenția asupra unei deficiențe.

–Nu considerați că a fost ceva care a marcat-o tocmai pentru că a spus asta 15 ani mai târziu?

Îmi asum ce spun, Facultatea de Teatru, în orice țară, este foarte proastă dacă nu marchează studenții.

Facultatea de Teatru nu este o facultate de diplome, este o experiență psihică.

Eu nu spun că profesorii nu greșesc niciodată. Vă declar că eu însumi am eșecuri profesionale în care nu am diagnosticat corect un student, nu l-am dus pe drumul care trebuia. Am greșit, se întâmplă.

Am greșit, dar nu există profesor pe lume să nu greșească, poate doar ăla care nu face nimic.

Le explic fetelor: “dacă tu ești o îngălată care nu poți să mergi drept, cum îți imaginezi că poți capta atenția a 400 de spectatori sau la film, să reziști unei zile de filmare, și când ți se va vedea capul sau trupul pe tot ecranul, lumea să se uite atentă la tine?”. Repet, nu e obligatoriu să fii frumos. Nu ne referim la asta niciodată.

Dar da, le spunem multor studenți că sunt devitalizați. E adevărat, dumneavostră vă spun acum într-un limbaj academic că sunt devitalizați.

Se întâmplă, și asta recunosc, că sunt și zile mai proaste, când văd că au trecut 3 luni și n-a făcut nimic, le spun: „băi, ești palidă pâmănt, nu ai cum să faci meseria asta. Înțelege odată!”. Dar e o chestiune care se derulează în timp și sigur că se adună nemulțumiri și la ei, dar și la noi.”

VIZIUNEA ASUPRA ARTEI ACTORULUI

“Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată.”

Puiu Șerban

Pe parcursul interviului, Puiu Șerban subliniază de mai multe ori specificul artei actorului și ideea că Facultatea de Teatru este “o școală vie, vocațională, personală” și nu poate fi comparată cu facultățile de aulă, în care profesorul nici nu cunoaște personal studenții.

În același timp, acesta compară frecvent actoria cu milităria.

„Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată. Studentul trebuie să înțeleagă, ca și militarul, ca atunci când sună alarma, își părăsește familia, nunta, înmormântarea și se duce pe front. Exact la fel și actorul, când bate gongul sau când se strigă motor, în momentul ăla nu îți mai este rău, nu mai ești bucuros că te-ai însurat, trebuie să joci dramă și invers.

Foarte mulți dintre cei care ne critică au ajuns să practice profesia, dar, ce să vezi, au trecut prin școala noastră, atât de rea cum e ea.

Dar vă spun cu mâna pe inimă, e foarte bună.

Meseria aceasta, mai ales în școală, este extrem de crudă. Avem o scenuță și colegii se uită la tine. Lucru care la alte facultăți nu se întâmplă. Te pregătești pe cont propriu și dai examen cu profesorul.

La noi, profesorii sunt ceilalți studenți. Privirea lor este cea care traumatizează. Nu profesorul. Profesorul are răbdare, te iartă.

Profesorul, într-o zi, pentru că e om, se poate enerva că nu îți iese. Dar atât. Cele mai crunte nu sunt ierarhiile profesorilor, sunt ierarhiile studenților.

–Spuneați că actoria, înainte să fie artă, este armată, disciplină. Cum se traduce asta în relația profesor-studenți, care nu sunt încă actori, sunt studenți la actorie?

Așa cum se traduce și într-o unitate în care tu afirmi la intrare că vrei să devii trupă de comando.

–Cu orice preț? Adică să fii dispus să faci orice îți cere profesorul?

Doamnă, să ne înțelegem.

În relația dintre profesor și student, ca și în relația între soldat și ofițer, trebuie să apară o relație de încredere. Nu e loc de rebeliuni și revoluții.

Tu ai niște obiective de atins, tu trebuie să le atingi, nu profesorul.

Anul l este anul cel mai dur, anul în care ei trebuie să învețe disciplina profesională. Unii pot să facă asta, alții nu.”

Mihnea Niculescu a fost studentul lui Puiu Șerban în anul l.

“Domnul Puiu Șerban este foarte citit și tot ce am învățat teoretic în facultate am învățat de la el. Inițial mi-a plăcut extraordinar de tare de el, în continuare îl admir pentru know how-ul lui în ceea ce privește actoria, dar relația noastră s-a rupt în momentul în care abuzurile emoționale și abuzurile psihice au contrabalansat cu totul toate lucrurile bune pe care acest domn le făcea.

El are preferați. Dacă m-ar auzi acum, mi-ar spune că sunt un frustrat care nu vrea să învețe meserie.

El promovează o răutate și o dinamică foarte acidă între studenții lui, sub pretextul că așa scoatem trăirile naturale la iveală. Îi place foarte mult cearta între studenți.”

Nu este singurul care vorbește despre râca între studenți. O poveste asemănătoare reiese și dintr-o mărturisire făcută de Puiu Șerban.

„Unul mi-a reproșat la întâlnirea de 20 de ani că de ce eu, în prima zi de școală, le-am spus să nu-și împrumute bani între ei și să nu-și dea mâncarea de la unul la altul. Mi-a zis “și azi cred că ați vrut să ne dezbinați”, spune profesorul.

„Dacă aveai tăria și tupeul să îi spui că te deranjează ceva, îți dădeai foc la valiză. După primul semestru din anul I, eram foarte frustrat că el spunea că nu îmi iese nimic, în condițiile în care intrasem printre primii în facultate. Îmi spunea că el nu știe de ce am intrat eu în facultatea asta.”, continuă relatarea Mihnea.

După primul semestru, a cerut mutarea la altă grupă, ceea ce, spune el, a declanșat un calvar.

„Dânsul a aflat și a fost dezlănțuită o execuție publică a mea în semestrul ll, anul l. Execuția a constat în umilire de față cu toată lumea.

Mă bucur foarte tare că după atâția ani am ocazia să vorbesc. Pentru că frustrarea și lacrimile pe care eu le-am vărsat atunci s-au simțit foarte rău.

Mi-a spus: “taică-tu și maică-ta sunt niște idioți pentru că te-au mutat de la un liceu la altul, când tu, de fapt, erai un prost. Și în loc să te lovești de realitate, tu ai fugit de ea. Știu și ce ai futut și ce o să fuți. (…)

Îți dădea senzația că orice ai face în școală, el știe.

<Știu că taică-tu nu te-a iubit, se vede că ești un copil neiubit. Arăți ca un bolovan și te porți ca un bolovan. Pot să te dau afară din locul în care muncești, dacă vreau.>

Au fost injurii peste injurii de față cu colegii.

Eu în anul ll, semestrul I, am plecat. Apoi au plecat și unii dintre preferații lui.”

Nicoleta Jantoan spune că a plecat din facultate nu doar din cauza experienței cu Puiu Șerban, ci pentru că „UNATC-ul per se era un spațiu foarte toxic pentru mine. În clasă erau colegi de acord cu Puiu Șerban. Nu îmi plăcea mediul. El cultiva ura între studenți.”

Dar punctul culminant, cel care a determinat-o să plece, a fost o afirmație a profesorului.

“În martie am abandonat. Pur și simplu am lăsat facultatea.

A venit războiul din Ucraina și n-am mai suportat fiindcă s-a legat și de treaba asta. Chiar în prima zi de război mi-a spus de față cu toți: “uite, Nicoleta, tu știi că ți-am schimbat viața? Dacă nu te alegeam eu la actorie, ai fi rămas acasă în Moldova și venea războiul peste voi. Că din Transnistria până la Chișinău nu e mult, iar tancurile o să vină repede.”

Când am auzit una ca asta, eu care eram foarte speriată de tot ce se întâmpla, nu am putut să îi răspund nimic. Și acum mă trec fiori când îmi amintesc. El a spus-o foarte nostim, haios, de parcă își bătea joc de mine.”

“Doamnă, acum dorim să politizăm orice subiect, orice se vorbește într-o clasă de actorie?” – a comentat Puiu Șerban povestea. Acesta pune acuzațiile studenților pe teama frustrărilor și a performanțelor slabe la școală și susține că „Pe tot ce au zis de rău despre mine, eu pot aduce dovezi și martori că lucrurile nu sunt chiar așa cum spun ei.

Dar pot să recunosc că nu sunt o ființă perfectă și că greșesc din când în când, dar asta nu înseamnă că ei nu au făcut greșeli mari, mai mari sau egale cu cele pe care le-am făcut eu față de ei.”

EFECTELE ABUZULUI EMOȚIONAL PE TERMEN LUNG

“Există oameni care sunt motivați negativ și oameni care sunt motivați pozitiv. Eu nu sunt un om care poate fi motivat prin tehnica pe care dânsul o practică. Încredere mea în mine, ca actor, s-a dus dracului din cauza acestui domn.”, spune Mihnea Niculescu, care acum activează, totuși, în mediul artistic.

După mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, a avut o experiență mai bună în facultate, dar mărturisește că urmele au rămas.

“Domnul George Ivașcu mi-a zis de mai multe ori: “ești bun, ești ok”, dar spunea o chestie foarte interesantă. Că „noi, ca profesori, nu trebuie să ne jucăm cu destinele.” Anul l este un an decisiv, formator pentru noi.

Dacă ne tai aripile… mulți dintre noi am rămas fără încredere în noi după experiența cu Puiu Șerban.

Cea mai mare nenorocire e faptul că el ne-a ales. Ne-a văzut la admitere și el s-a bătut după să ne aibă. Noi nu am avut nimic de spus, la ce profesor am vrea.

Și nimeni nu vrea la Puiu Șerban.”

Iar Nicoleta Jantoan susține că experiența de la UNATC și interiorizarea suferinței i-au provocat probleme de sănătate.

„Până recent, nu puteam să vorbesc despre experiența asta. În timpul facultății mi-au apărut foarte multe probleme de sănătate, tot stresul era în interiorul meu și când am ajuns acasă mi-am dat seama.

–Liviu Lucaci spunea într-un interviu pe care ni l-a acordat că facultatea oferă consiliere psihologică studenților. Tu ai avut parte de așa ceva, știai că există?

Sincer, e prima dată când aud lucrul ăsta. Dar chiar și dacă aș fi știut, tot aș fi ales să plec și nu regret deloc decizia luată.”

RELAȚIA REGIZOR – ACTOR. ACUZAȚII DE INTRUZIUNE ÎN VIAȚA PERSONALĂ

“Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața.”

Declarația îi aparține unei foste studente care după terminarea facultății a început să colaboreze cu Puiu Șerban, în calitatea acestuia de regizor.

Pe lângă poziția de cadru didactic, Puiu Șerban este director artistic al Teatrului Elisabeta din București și montează spectacole și la alte instituții. Doi foști studenți ai săi, care au primit apoi roluri în spectacolele regizate de el, povestesc lucruri asemănătoare.

„În toți cei trei ani de facultate, eu nu am avut absolut nicio problemă cu el. Au fost observații, dar legate de greșelile mele. Problemele au început o dată cu colaborarea la teatre, cu el în calitate de regizor.

Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața. Trebuia să declar ce fac eu în timpul meu liber, unde mă duc, cu cine stau, cât stau. Și nu doar el personal mă întreba, ci persoane din cercul lui.

Când îți face cadou un astfel de privilegiu, el îți ia viața personală. Din momentul ăla, nu mai ai voie să calci în stânga și în dreapta fără ca el să știe. Și dacă nu e cum îi convine lui, încep discuțiile și umilințele.

Asta poate să dureze 1 an, 2, 3, depinde cât suporți tu.

Te cheamă, de exemplu, cu grupul la un restaurant sau să bei ceva. Tu dacă îi spui că nu poți, pentru că te întâlnești cu altcineva, s-a terminat pământul: „cum adică să ieși cu altcineva dacă eu te-am anunțat că de la ora cutare la ora cutare mergem la restaurantul x?”

El, după ce o să vadă declarațiile astea, nu doar ale mele, ale tuturor, o să spună: “sunt niște nebuni care nu au talent și acum deschid gura și comentează.”

Când colaborarea s-a încheiat, mi-a spus: “o să îți distrug viața și o să vezi că fără mine, fără numele Puiu Șerban, nu reușești. Asta a fost cel mai dureros.”

actriță sub anonimat

“Din păcate, mi-a fost profesor. Am colaborat după ce am terminat facultatea, dar nu a durat foarte mult fiindcă au început niște probleme. El a devenit foarte gelos.

A fost o experiență foarte invazivă, este un om foarte invaziv. Nu ai deloc intimidate când vorbești cu cineva, mereu te ascultă, are oameni care te ascultă.

Și nu suportă să ai alte proiecte în afară de el. Îți spune că nu te mai bagă în spectacolul respectiv.

Cel mai flagrant comportament la el este că vorbește non-stop despre sex. Asta mi se pare foarte dubios la el. Așa e și la școală și la teatru, peste tot.

Îmi pare rău că nu l-am reclamat la Comisia de Etică atunci când am fost student, acum nu mai pot să o fac. Dar cred că Dumnezeu se va ocupa de el.” – ne povestește un fost student și colaborator, sub protecția anonimatului.

Întrebat de aceste acuzații, Puiu Șerban le neagă cu vehemență și spune că, deși nu i-am dat numele persoanelor respective, știe despre cine e vorba și că aceștia ar fi fost implicați în cazuri disciplinare la teatrele la care au lucrat.

„Eu sunt unul dintre regizorii care nu am cerut niciodată exclusivitate. Toți actorii care lucrează la Teatrul Elisabeta au proiecte și în alte părți.

Nu le ceream niciun fel de informație. Asta că eu puneam stăpânire pe viața lor….vă invit să vorbiți cu orice actor cu care am lucrat, dacă eu am cerut informații despre viața personală. E adevărat, au fost niște evenimente în care viața privată a actorului a influențat bunul mers al spectacolului care era în repetiție.

Și atunci da, am spus că nu putem să mergem noaptea la club până la 3 și să venim dimineața la repetiții.

Anumiți actori tineri plecau, când se repeta în provincie, la ore târzii în noapte, plecau la București și am spus că nu e normal și că poate să își aducă iubitul sau iubita în orașul unde lucram. Asta nu înseamnă că am pus stăpânire pe viața cuiva.

Am spus doar că viața privată a actorului nu trebuie să afecteze bunul mers al repetițiilor.”

CE POT SCHIMBA ACESTE POVEȘTI?

Unii studenți au cerut mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, unii sunt de acord cu metodele sale, alții au terminat facultatea, dar cu prețul unor traume, iar alții îi mulțumesc pentru ce i-a învățat.

Indiferent de propria experiență a studenților, însuși profesorul recunoaște că “noile generații” cer niște schimbări și “democratizare”.

Momentan, suntem în punctul în care a rămas la stadiul de promisiune a rectorului Liviu Lucaci rescrierea Codului de Etică al UNATC, în care formele de abuz vor fi explicate clar, astfel încât profesorii să nu le pratice, iar studenții să le identifice, dacă, totuși, au loc.

“Au fost momente și sunt momente în cariera unui pedagog în care se petrec astfel de abuzuri. Pentru că e un lucru foarte personal la clasă. Și de multe ori clasa de studenți reușește să te domine.

Uneori, da, s-au făcut și eu însumi am greșit. Acum vreau să le cer scuze tuturor studenților pe care i-am avut și am greșit față de ei. Dar sunt și extrem de mulți studenți cu care nu am greșit.

–Dumneavoastră ați comis vreun abuz de care sunteți conștient?

E abuziv numit abuz. Pot comite erori pedagogice.

Poate am greșit uneori crezând prea mult într-un student care nu a confirmat după aia. Și l-am încurajat mai mult, în detrimentul altuia, care în timp a dovedit. Ăla care a fost nedreptățit că eu l-am apreciat mai mult pe un coleg al lui și pe el mai puțin, acela nu a fost un abuz. A fost o greșeală.

În munca cu oamenii, aceste greșeli sunt inevitabile. Ar fi o prostie să te apuci să dai afară profesorul pentru ceva ce s-a întâmplat acum 20 de ani. Între timp, s-a profesionalizat. A fost o greșeală.

Poate nu i-a acceptat unui student anumite sensibilități. Și asta mi s-a întâmplat mie. Pentru că a considerat că acele sensibilități sunt fie răsfățuri, ca să nu muncească, fie lucruri de care trebuie să scape ca să devină actor.

Noi primim studenții aceștia la 18 ani. Ei sunt încă în dezvoltare. Eu nu am de unde să știu că x comportament al lui reprezintă un defect sau poate este expresia geniului și vom vedea peste ani.

Noi căutăm în întuneric. Uneori nimerești, că ai talent de pedagog, dar se întâmplă să greșești.

Acelor studenți față de care am greșit așa, da, le cer iertare.”, spune Puiu Șerban.

Totuși, acesta precizează că unele lucruri nu se pot schimba.

“Ce nu se poate schimba este munca de performanță din facultatea noastră. Nu ai cum să faci altfel. Ce se poate schimba și deja se schimbă în școala noastră, de aia au început să și vorbească, școala s-a democratizat foarte mult.

Dar nu știm până unde poate merge această democratizare.

Pe scurt, cât de democrat poate fi un locotenent care conduce un batalion? Că la un moment dat el trebuie să aibă comanda și să ordone “salt înainte”.

Manierele s-au schimbat, s-au angajat profesori tineri. Eu însumi sunt mult mai concesiv, mult mai adaptat la tipul de structură psihologică, fără să fac rabat de la criteriile de performanță.

Noi suntem una dintre cele mai bune școli de Teatru și de Film din Europa.”

UPDATE – la câteva ore de la publicarea articolului, UNATC a transmis următorul comunicat:

“Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” a consemnat cu îngrijorare afirmațiile făcute de conf.univ.dr. Puiu Șerban în spațiul public.

UNATC condamnă fără echivoc și se delimitează total de aceste declarații publice, lipsite de suport factual și aflate în totală discordanță cu misiunea, valorile și metodele educației artistice.

Conducerea UNATC și corpul profesoral au zero toleranță față de o asemenea conduită.Ținând cont de faptul că domnia sa face parte din colectivul nostru, ne prezentăm scuze față de toate persoanele afectate de aceste declarații, precizând încă o dată că cele afirmate nu reprezintă în niciun fel instituția din care face parte și vă aducem la cunoștință că, în urma celor întâmplate, Comisia de Etică a UNATC s-a autosesizat.”

The post “Facultatea de Teatru este o experiență psihică.” Cazul profesorului Puiu Șerban și efectele asupra studenților appeared first on Cultura la dubă.

UNATC a transmis azi primul comunicat de presă referitor la fenomenul abuzurilor din cadrul universității, despre care Cultura la dubă a publicat primele materiale încă de anul trecut.

Actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au fost primele care au vorbit despre această temă în interviurile acordate pentru Cultura la dubă. Recent, și Ioana Bugarin a făcut pentru Cultura la dubă niște mărturisiri despre o experiență “traumatizantă” trăită la UNATC.

Iar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, a răspuns întrebărilor noastre într-un interviu amplu pe care îl puteți citi AICI.

Reacția UNATC vine la o zi după ce și Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj a transmis un comunicat asemănător.

“În ultima perioadă, au apărut în presă mărturii ale unor absolvente ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București, privind diferite tipuri de hărțuire și abuz, cu care s-au confruntat în mediul universitar.

UNATC „I.L.Caragiale” București este împotriva oricăror forme de hărțuire, pe care le consideră inadecvate în raport cu un climat educațional bazat pe respect reciproc, încredere și formare non-discriminatorie.

Comunitatea academică UNATC crede că fiecare confesiune care are în centru un abuz trebuie respectată și luată în considerare, în așa fel încât universitatea să nu mai fie spațiul unor experiențe care produc traume.

Începând din luna martie 2022, UNATC lucrează la „Planul Egalității de Gen”, document care își propune să implementeze acțiuni concrete, în sprijinul transformării universității într-un spațiu al dezbaterii problematicilor de gen, al analizei unor comportamente centrate pe abuz de putere și al informării adecvate cu privire la situații de hărțuire.

În acest moment, UNATC oferă asistența psihologică gratuită tuturor celor care au nevoie de un cadru sigur de intervenție.

În lunile iulie și august, în cadrul taberelor de vară organizate de către UNATC, vor avea loc întâlniri cu specialiste și reprezentante ale unor ONG-uri axate pe violență și discriminare de gen, care vor aborda teme legate de abuz și hărțuire, urmând ca, pe tot parcursul anului universitar 2022-2023, să fie organizate sesiuni de informare și discuții pe temele menționate anterior.”, a transmis UNATC.

The post UNATC reacționează la fenomenul abuzurilor din cadrul universității: “Fiecare confesiune care are în centru un abuz trebuie luată în considerare.” appeared first on Cultura la dubă.

Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj a transmis azi un comunicat de presă prin care anunță că va lua o serie de măsuri pentru stoparea fenomenului abuzurilor din mediul universitar artistic, despre care Cultura la dubă a scris încă de anul trecut și a subliniat importanța rescrierii Codurilor de Etică ale universităților.

Și Scena9 a publicat recent un material în care mai multe victime, sub anonimat, vorbesc despre comportamentul abuziv al unor profesori care predau arta actorului la Cluj.

Iar REACTOR din Cluj a lansat o serie de materiale video explicative despre abuzurile din mediul universitar vocațional.

Iată comunicatul Facultății de Teatru și Film din Cluj:

“În urma mărturiilor apărute în presă și în social media legate de abuzurile din învățământul vocațional  conducerea Facultății de Teatru și Film se solidarizează cu victimele abuzurilor de orice tip și condamnă ferm astfel de comportamente. Dorim să-i asigurăm pe membrii comunității noastre că vom întreprinde toate demersurile necesare pentru a crea un climat educațional bazat pe încredere, profesionalism și siguranță.

Vom începe demersurile pentru realizarea unui audit intern de etică și integritate a procesului didactic, pentru consilierea psihologică gratuită și permanentă acordată membrilor comunității noastre, precum și pentru organizarea unui grup de lucru care să includă studenți, absolvenți și specialiști în vederea elaborării și implementării unui cod de etică și deontologie profesională adaptat problemelor specifice învățământului vocațional.

Încurajăm insistent victimele sau martorii unor astfel de evenimente reprobabile să nu mai tacă.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, rectorul UNATC a promis că în câteva luni, universitatea va avea un nou Cod de Etică, realizat cu sprijinul unor specialiști, astfel încât abuzurile să fie mai clar explicate și ușor de identificat de către tineri.

The post Facultatea de Teatru și Film din Cluj anunță măsuri pentru stoparea abuzurilor din mediul universitar artistic appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de un an, Cultura la dubă a început să publice o serie de interviuri cu actrițe, foste studente ale UNATC, care au vorbit despre abuzuri emoționale la care au fost supuse în cadrul facultății.

Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au scos la iveală povești despre umilințe și jigniri, nepotisme și agresivitate cel puțin verbală, toate venite din partea unor cadre didactice care predau arta actorului. Roxana Lupu spune că experiența la UNATC a fost atât de traumatizantă, încât s-a gândit inclusiv la sinucidere.

“Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.”, declara Roxana Lupu în mai 2021.

În tot acest timp, deși poveștile lor s-au viralizat și au fost preluate de toată presa, nimeni din cadrul UNATC nu a consider necesar să deschidă o anchetă și să verifice în profunzime acele povești și activitatea profesorilor implicați. Confirmă chiar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, la rândul său profesor la actorie.

Săptămâna trecută, tânăra actriță Ioana Bugarin, a povestit pentru Cultura la dubă propria sa experiență “traumatizantă” de la UNATC.

Mai mult decât atât, Andrei Rus, cadru didactic la UNATC, povestește că acum câțiva ani, pe când el însuși a fost victima unui abuz în cadrul universității, mai multe colege i-au mărturisit experiențe abuzive – “femei care fuseseră victime ale unor presiuni sexuale din partea unor profesori.”

UNATC arată acum ca o școală modernă, proaspăt renovată în culori vii. Este locul în care sute de tineri intră anual cu speranța că vor deveni artiști. În realitate, universitatea este încă blocată în metehne vechi, care lasă loc abuzurilor, iar acestea sunt greu de identificat sau de dovedit.

De exemplu, relațiile sexuale dintre profesori și studenți nu sunt interzise în Codul de Etică al Universității. De asemenea, nu este interzis ca un profesor să îi ceară unui student să se dezbrace. Este acesta un abuz sau un exercițiu de actorie? Este lesne de înțeles de ce aceste lucruri au fost ascunse de generații întregi, deși ele sunt o cutumă. Raportul de putere dintre profesor și student este uriaș.

Nu vorbim doar despre relația clasică dintre cadru didactic și student, ci despre actori foarte cunoscuți sau directori de teatre, care le pot influența întregul parcurs profesional al tinerilor respectivi.

“Nu am știut că noi trăiam aproape zilnic niște abuzuri, până când nu am ajuns la o facultate din Londra și am văzut diferențele”, ne spune o fostă studentă la UNATC.

De câțiva ani, universitatea pune la dispoziția studenților, gratuit, servicii profesionale ale unor psihologi.

“Trebuie să aibă suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva. Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…”, spune rectorul Liviu Lucaci.

Instituția de învățământ a luat, așadar, măsuri pentru tratarea problemelor emoționale cu care se confruntă studenții “dacă le pică ceva rău”. Rectorul Liviu Lucaci nu a precizat, însă, măsuri suplimentare pentru verificarea comportamentului profesorilor și prevenirea abuzurilor.

Vă invităm să citiți interviul de mai jos, acordat de Liviu Lucaci pentru Cultura la dubă.

***

Domnule rector, în interviurile publicate pe Cultura la dubă de un an încoace, actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu, Katia Pascariu și, mai recent, Ioana Bugarin, toate foste studente ale UNATC, vorbesc despre diverse forme de abuzuri emoționale la care au fost supuse de către profesorii UNATC.

Când ați citit interviurile, ați avut o reacție de uimire sau știați deja că există astfel de abuzuri?

Păi Roxana Lupu mi-a fost studentă, cunoscut foarte bine parcursul Roxanei în UNATC, nu cred că în ceea ce mă privește a fost vorba de așa ceva, de altfel din ce am citit în interviu, nici nu e vorba despre mine.

Eu vă întreb ca pe dvs ca reprezentant al instituției.

Acum ca reprezentant, eu reprezint instituția asta de 2 ani, să ne înțelegem.

O istorie e o istorie. Preiei cu tot ce a fost.

De când reprezint instituția, eu știu atât: tolerență zero față de orice fel de abuz. Că e vorba de agresiune sexuală sau orice fel de abuz, toate se înscriu în abuz. Tot ce spun fetele astea e o paletă largă de abuzuri la care ele fac referire.

Pentru că ați vorbit despre Roxana Lupu, aveați cunoștință la vremea respectivă de problemele prin care trece cu alți profesori? Ea spune în interviu că a fost atât de rău încât a ajuns să se gândească la sinucidere.

Nicio clipă Roxana nu mi-a spus, deși eram profesorul ei de clasă și eram foarte apropiați, ea nu mi-a adus la cunoștință nicio clipă probleme de tipul ăsta.

Dar despre ceea ce au zis celelalte actrițe, Katia Pascariu, Alina Șerban, Ioana Bugarin, aveați cunoștință?

Ele nu mi-au fost studente și niciodată vreuna dintre ele nu a venit către mine. Acum, eu nu aveam nicio responsabilitate, nici director de departament, nici decan, nici nimic. Eram un profesor. Cu Roxana mă știam, îi știam familia.

Dar știți de existența unor abuzuri ale unor colegi profesori din perioada respectivă, când Roxana era studentă?

Eu m-aș îndoi destul de tare de asta pentru că atunci colectivul nostru avea săptămânal întâlniri la care studenții și profesorii ne gestionam parcursul ăsta educațional. Adică noi eram destul de apropiați unii de alții.

Dumneavoastră de cât timp sunteți cadru didactic la UNATC?

De 25 de ani.

În toată această perioadă aveați cunoștință despre practica unor profesori de a dezbrăca studenții ca formă de examen la unii, la alții ca exercițiu de dezinhibare și cunoaștere.

Din ce am citit, referirea nu este la universitatea noastră, că în vreun examen de admitere sau vreun alt tip de examen s-ar fi cerut vreodată așa ceva.

Avem mai multe mărturii, inclusiv ale unor profesori din UNATC, care spun că exista această practică, nu neapărat ca formă de examen, ci ca exercițiu la actorie, începută de un actor celebru – profesor la UNATC, care nu mai e în viață, și continuată de un alt actor celebru, în fiecare generație la care a predat.

Sincer, eu nu am fost de față niciodată la așa ceva, eu am fost foarte apropiat de studenți.

Și n-ați auzit niciodată că anumiți profesori dezbracă studenții?

Nu, nu. Să ne înțelegem. Nicio clipă nu am fost de față.

Nu a venit niciodată un student la mine să îmi spună că se întâmplă asta și „apără-ne”.

Eu știu că astea sunt practici de anii 90, când eu eram student. În clasa mea sau în clasele paralele, noi nu am trecut prin astfel de exerciții.

Dar ca profesor, ați auzit de la ați colegi că există această practică?

Am auzit de un exercițiu, exact cu povestea asta, din anii 90. Cât e de adevărată…nu am fost de față.

Totuși, cum ați defini dumneavoastră acest exercițiu, vi se pare necesar sau ce efecte credeți că are asupra psihicului unor tineri, nevoiți să se dezbrace unii față de ceilalți, față de profesori.

Lucrurile din perspectiva mea sunt destul de clare. Exercițiile de nuditate, să le numim așa, nu își au sensul. Ele nu ating niciun obiectiv, nu ajută în niciun fel studentul.

Adică…”hai să ne dezbrăcăm”. Nu va ajuta niciodată asta.

Dacă sunt niște exerciții care includ comportamentul pe care îl ai la serviciu, acasă, în timpul acestor exerciții, sunt momente în care studentul se comportă cum se comportă la el acasă.

Solicitarea de a dezbrăca cu forța pe cineva, asta poate fi numit abuz, fără discuție. Iar genul ăsta de abuzuri la o vârstă fragedă, lasă urme îngrozitoare.

De când am venit rector, am inițiat un dialog cu studenții pentru suport emoțional, suport psihologic.

Oferit de un specialist în cadrul universității?

Obligatoriu de un specialist. Am intrat în discuții cu liga studenților și am oferit sprijinul unor psihologi, sub formă de gratuitate din partea universității, urmând ca sub anonimat fiecare student care simte nevoia, să ia legătura cu psihologii.

Lucrurile au evoluat, iar azi avem o dublă abordare. Avem un fel de lucru de grup, dezvoltare psiho-emoțională, studenți care se înscriu și lucrează cu un psiholog. Și avem mai mulți studenți care gratuit au acces la un terapeut.

De 2 ani, de când sunteți rector, ați schimbat Codul de Etică al Universității sau e același de mai mult timp?

L-am schimbat de 2 ori în ultimii 5-6 ani. Înainte să fiu rector, am fost președintele Comisie de Etică. Deci trebuie să știu.

Cât timp ați fost președintele Comisiei de Etică?

3 ani.

În acești 3 ani, ați avut plângeri din partea studenților, referitoare la abuzuri?

Referitor la situații care sunt nepotrivite, nu agresiune sexuală.

Mă refer la abuzuri de orice tip.

Da, abuzuri de orice tip au fost.

Puteți să ne dați exemplu de un abuz constatat?

Da, a fost că forma de examinare a unui profesor asupra unui grup de studenți a fost considerată nepotrivită, pentru că li s-au cerut lucruri care nu fuseseră predate la curs.

De obicei, soluția în astfel de situații este următoarea: ei nu mai dau examen cu profesorul respectiv.

Ați avut plângeri de abuz emoțional?

Da, am avut.

Și cum s-au soluționat?

Într-un anumit caz s-a soluționat cu avertisment scris pentru profesor.

Despre ce era vorba în acea situație?

La examen, câțiva studenți au fost supuși unui tratament discriminatoriu. Unii au fost din start avantajați și alții mai puțin.

Abuzul are legătură cu puterea. E cineva care are o putere asupra ta. Îți dă note, îți influențează parcursul, cariera. Acest lucru este inadmisibil.

Și avem și un caz al unui profesor căruia i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abuz.

Ați spus foarte clar ce efecte are acea practică cu dezbracarea studenților asupra psihicului lor.

Da, are efecte foarte grave.

De ce acest lucru nu este trecut în Codul de Etică al universității? De ce nu este specific interzisă dezbrăcarea studenților?

Păi stați un pic, să ne înțelegem. Dacă noi am scrie că e interzisă dezbrăcarea studenților, asta înseamnă că dacă studentul, în timpul unui exercițiu de comportament, în care el se comportă ca la el acasă și alege să își schimbe hainele, așa cum o face la el acasă, asta să înseamnă ca eu să îi interzic așa ceva.

Mă refer la solicitarea din partea profesorului. Vorbeați despre putere. Să vină din partea superiorului, a profesorului, către studenți, solicitarea de a se dezbrăca.

Solicitarea de a se dezbrăca, care nu are legătura cu un exercițiu, ăla e un abuz.

De ce nu este trecut în Codul de Etică foarte clar, că este un abuz? În Codul de etică aveți o singură frază, formulare generală, în care se spune că sunt interzise orice forme de abuzuri și hărțuiri sexuale.

Păi mi se pare că intră acolo abuzul. Adică să scriem acolo că nu are voie cineva să îți ceară să te dezbrace? Mi se pare….

Vă întreb asta fiindcă avem mărturiile unor studente care spun că existau aceste practici și alte forme de abuzuri, atât de frecvent, încât lor li s-a părut că asta e normalitatea. Erau niște tineri veniți să învețe actorie, lucrau în special cu profesorul de clasă, iar aceasta era normalitatea între ei.

Ei nu știau la vremea respectivă că acesta e un abuz. Ei spun că abia după ce au ajuns la școli din străinătate, au realizat că acele practici nu erau normale.

De aceea vă întreb, nu ar trebui specificate formele de abuzuri interzise?

Dar aș vrea să vă întreb, în ce an se întâmplau lucrurile astea?

Avem mărturie de la studenți care au absolvit acum câțiva ani.

Sincer, mă surprinde că cineva i-a cerut în mod explicit “dezbracă-te”.

Tuturor studenților. Nu unei singure persoane. Să se dezbrace, să defileze în clasă și să se privească.

Sincer, asta mă surprinde tare. Nu pot să comentez ceva la care nu am fost de față și nu știu.

Tot legat de Codul de Etică, nu am găsit să fie interzise relațiile sexuale între profesori și studenți. Ele sunt permise?

Nu sunt permise.

Și atunci, de ce nu sunt interzise?

Păi, dar…eu când zic abuz înseamnă că cineva abuzează de exemplu de forța, de puterea pe care o are ca profesor, ca să aibă anumite avantaje. Ăsta ar putea fi numit un avantaj, evident.

Dacă cineva din această poziție ajunge să aibă o astfel de relație, mi se pare firesc că e un avantaj pe care el și-l ia din perspectiva puterii pe care o are.

Nu știu să vă spun pentru că nu…Da. Nu știu.

Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.

Oricum, ce facem în momentul ăsta, un grup din care fac parte mai mulți colegi de-ai mei…și nu numai colegi de-ai mei, nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate, de când lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.

Campaniile de conștientizare nu sunt același lucru cu un regulament intern care interzice relațiile sexuale între profesori și studenți.

Evident.

Și asta voiam să vă spun, că suntem în elaborarea unui…care evident trebuie să se regăsească mai apoi și în Codul de Etică, a unor reguli foarte limpezi. Și cu cine vrem să lucrăm, sunt oameni care chiar se pricep la așa ceva.

În cei 25 de ani de carieră de profesor aici, ați avut vreodată relații sexuale cu studente?

Nu am avut.

Adică, încă o dată. În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine.

Însă există situații celebre în UNATC, în care unele dintre aceste relații chiar s-au oficializat. Deci ele au existat și există.

Recunosc una dintre aceste situații, când s-au oficializat după ce n-a mai fost studentă.

Asta înseamnă că existau dinainte, dacă s-au oficializat după.

Nu am de unde să știu. Posibil.

Ținând cont de aceste lucruri și de actuala discuție din domeniul artistic despre abuzuri, vă gândiți la o reeditare a Codului de Etică? Simțiți că ceva trebuie să se schimbe și dacă da, ce anume?

Da, da. Obligatoriu trebuie să facem asta. Subiectul trebuie pus pe masă limpede, în cadru instituțional, trebuie discutat cu cei care au suferit de pe urma acestor abuzuri, trebuie discutat cu cei care să reglementeze lucrurile în interiorul tuturor facultăților de profil.

Deci ca lucrurile să fie limpezi, să nu mai existe niciun fel de posibilitate ca lucrurile astea să se repete.

În cât timp se va întâmpla asta?

Câteva luni, probabil în toamnă, cel târziu, ar trebui să avem această modificare.

După interviurile cu actrițele menționate mai devreme, s-a autosesizat cineva din cadrul universității pentru a investiga acele povești, dacă sunt adevărate sau nu, despre ce profesori a fost vorba, dacă ei mai activează?

Vă referiți la autosesizare, adică în urma unor articole…să întreb cine au fost cei din articole, la care se refereau?

Da, să anchetați acele cazuri, să chemați acele foste studente la discuții, să verificați activitatea profesorilor respectivi?

Păi, ce cred că trebuie făcut e ca aceste persoane, fostele noastre studente, să fie invitate să spună despre ce e vorba. De acolo putem începe.

Dar nu s-a întâmplat asta până acum. Nu au fost invitate.

Păi e vorba de 3-4 zile.

Doar interviul cu Ioana Bugarin. Interviurile cu Alina Șerban, Roxana Lupu și cu Katia Pascariu sunt de anul trecut.

Ok. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că eu cred că e foarte bine ca acești oameni să facă un pas. Să spună ce li s-a întâmplat. Să vorbească cu cineva.

Cum să zic eu, în niciun caz nu trebuie pusă presiune…

Eu înțeleg de ce nu spun cu zecile de ani.

De ce credeți că nu spun?

Pentru că e formă de presiune psihică uriașă pe care o resimt. E o traumă pe care uneori nu o poți depăși o viață. Eu înțeleg asta.

Nu e ceva de neimaginat. Oamenii zic “de ce nu au spus din prima clipă”. Pentru că sunt stigmatizate.

Noi avem aici un mediu special, în care oamenii sunt învățați să aibă voce, studenții noștri sunt mult mai vocali decât studenții altor universități. Dacă într-o altă universitate sunt învățați să tacă, aici nu prea sunt.

O fostă studentă ne-a spus că a venit la dumneavostră, pe când erați deja rector, cu o plângere de abuz emoțional la care a fost supusă și dumneavoastră ați întrebat-o cum dovedește abuzul emoțional. Și i-ați lăsat de înțeles că nu se poate dovedi.

Ați avut vreo astfel de discuție?

Nu i-am lăsat de înțeles. Am întrebat-o ce înseamnă abuz emoțional? Adică să detalieze ce s-a întâmplat.

Și? A detaliat?

Nu, n-a detaliat. Eu cred, știu la cine vă referiți, că după această situație, a ajuns la Comisia de Etică.

Ați fost președintele Comisiei de Etică. Ați putea să ne dați o definiție a abuzului emoțional?

O definiție?

Abuzul emoțional este ceva atât de delicat uneori…încât e foarte greu de definit. Este acea depășire a unei granițe, a unei limite, pe care persoana care e abuzată simte că a fost încălcată de cineva, care se folosește de o putere sau un avantaj anume, pentru a obține ceva.

Să ne înțelegem. Dacă e un actor prefesionist care joacă într-un film și scrie în scenariu că va avea o scenă erotică, el e de acord cu scenariul și începe lucrul la scena erotică. E greu de definit abuzul emoțional atunci când el și-a dat acordul pentru acea scenă.

Însă vorbim despre un actor profesionist, care își asumă altfel lucrurile. Pentru un student, lucrurile trebuie să fie mult mai protejate.

De asta cred că trebuie să ai suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva.

Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…

Deci sunteți de acord cu ideea că este diferit comportantul pe care un profesor trebuie să îl aibă cu un student, versus relația dintre un regizor și un actor profesionist.

Categoric. În cadrul universității ar trebui să existe o protecție și o colaborare între profesori și studenți. Aici accentul cade pe student, totul este pentru student. Scopul, mai apoi, în teatru sau film, este proiectul artistic.

UNATC are vreo formă de evaluare a activității profesorilor?

Da, are evaluări periodice din parte studenților, a colegilor, acele evaluări din 4 perspective.

Din feedbackul primit de la studenții la actorie, care ar fi punctele slabe ale profesorilor?

Asta chiar e delicat, nu am făcut niciodată o medie sau o evaluare de tipul ăsta. Toate sunt punctuale.

Ca să concluzionăm, ce credeți dumneavostră că ar trebui să înțelegem din discuțiile legate de abuzuri în mediul artistic și universitar și ce credeți că ar trebui schimbat?

Ar trebui să înțelegem că aceste probleme există, că ele trebuie să iasă la suprafață, că oamenii nu au de ce să se rețină în a spune, dacă pot să spună, în funcție de cum se simte fiecare.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl înțelegem este că aceste persoane au nevoie de sprijin.

Apoi, fiecare caz în parte trebuie discutat ca un caz aparte, nu luate la grămadă și la statistică, pentru că dacă vorbim de emoții, statistica nu prea își are locul.

Și că trebuie să existe toleranță zero față de orice formă de abuz.

Și, la nivel instituțional, reglementat foarte clar ce este abuzul și despre ce fel de abuz este vorba.

***

Centrul REACTOR de creație și experiment din Cluj a publicat azi un video explicit despre abuzurile din mediul universitar artistic și cum pot fi identificate acestea.

The post “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” – Liviu Lucaci, rectorul UNATC appeared first on Cultura la dubă.

La trei zile de la discursul Vioricăi Vodă pe scena Premiilor Gopo, despre hărțuirea sexuală la care a fost supusă în sistem, o altă actriță, Natalie Ester, relatează azi, într-o postare pe pagina sa de facebook, câteva scene în care a identificat derapaje ale unor bărbați din industrie și le-a oprit la momentul respectiv.

Actrița Teatrului Evreiesc de Stat a încurajat femeile să vorbească despre abuzuri și să confrunte direct abuzatorii, așa cum a făcut-o ea, fiindcă “Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare.”

Redăm mai jos textul publicat de Natalier Ester:

“- Hai să mergem, că ne-a chemat la el la birou. A zis că vrea să ne impresarieze, să ne dea de lucru, e un tip genial.

– Cine-i, fă, ăsta?

– O să vezi. O să vezi.

Am ajuns în dreptul unui bloc. Scară. Etaj. Apartament.

– Fă, ce firmă are ăsta de nu scrie nimic pe ușă?

– “Poftiți, fetelor, intrați. Relaxați-vă.”

– Da. Bună ziua. Sunt foarte relaxată. Ce firmă e asta? Unde vă sunt colegii, angajații?

– Poftim?

– Niciun poftim. Dacă e firmă de impresariat, unde sunt oamenii care lucrează aici?

– Nu aveți nevoie decât de mine. Haideți, luați loc. Vă fac o cafea.

– Fă, handicapato, libidinosul ăsta vrea să te fu**, unde l-ai găsit? Nu te așeza, plecăm.

– Poftim?!

– Niciun poftim. Prietena mea e naivă iar dumneata arăți ca un pervers mincinos. Ai început prost discuția. La revedere.

Am luat-o pe-a mea de mânecă și-am ieșit din “biroul” individului în mai puțin de un minut. Eram anul I. Cam așa a arătat prima mea întâlnire cu un impresar.

Câțiva ani mai târziu, nu mulți, un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo”?

I-am răspuns atât de tare că m-au auzit și portarul și fochistul și pilotul avionului care zbura pe deasupra noastră. “Aici am două țâțe care îmi aparțin în totalitate și pe care vă garantez că nu o să le vedeți niciodată”.

A mai trecut niște timp. O persoană importantă mă pune în fața altei persoane importante.”Vreau să vă cunoașteți. Domnul este foarte interesat de tine, l-ai fascinat cu talentul tău, vrea să organizeze pentru tine un turneu, în America.”

“Serios? Așa, brusc, din sutele de actrițe tinere, v-ați gândit voi să mă duceți pe mine în America? O clipă. Îl sun acum pe tata și discutați cu el condițiile, e în regulă?”

“Nu, nu, nu e nevoie. Dacă nu vrei, nu e obligatoriu”.

Tu’vă’n gură de jeguri…

Fetelor, nu lăsați să treacă 20 de ani… Vă rog eu, fiți vigilente și lăsați pudoarea de o parte. Pe jegoșii ăștia îi puteți pune la punct, singure, în câteva secunde. Sunt lași și n-au nimic, nici în creiere, nici între picioare. V-o spune o delicată.”

The post Natalie Ester, actriță: “Un regizor s-a apropiat prea mult de decolteul meu și mi-a șoptit zâmbind “ce ai tu frumos, acolo?” appeared first on Cultura la dubă.

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.

The post Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.” appeared first on Cultura la dubă.

În luna august 2021, un scandal de proporții ajungea în presa centrală, după ce mai mulți balerini ai Teatrului Oleg Danovski din Constanța au acuzat un coregraf și pe soția acestuia, directorul artistic al corpului de balet, de rele tratamente, printre care hărțuire sexuală, umilire și chiar violență fizică. Conform unui memoriu semnat de 6 angajați și trimis la Ministerul Culturii, conducerea teatrului ar fi asistat pasivă la agresiuni timp de peste 10 ani.

Ministrul Culturii de atunci, Bogdan Gheorghiu, a trimis Corpul de Control la Constanța, iar Cultura la dubă publică azi în premieră raportul ministerului care clasează acuzațiile balerinilor pe motiv că aceștia nu au prezentat dovezi concludente.

***

În memoriul trimis de angajați, coregraful Horațiu Cherecheș era acuzat că a făcut avansuri sexuale mai multor balerine și că l-ar fi lovit pe un balerin după ce acesta a folosit masca sanitară în timpul unui spectacol.

Soția sa, Monica Cherecheș, șefa corpului de balet, ar fi știut de abuzuri, la fel și directoarea Daniela Vlădescu.

Cuplul Cherecheș a negat acuzațiile, conform declarațiilor oferite pentru Antena 3, iar după ieșirea în presă, i-a dat în judecată pe balerini pentru defăimare. Procesul respectiv urmează să fie judecat.

Raportul Corpului de Control al Ministerului Culturii confirmă situația tensionată din cadrul instituției publice de cultură, însă constată că balerinii nu ar fi depus plângeri oficiale la conducerea teatrului, iar cazul balerinului bătut nu poate fi judecat până când instanța nu se va pronunța asupra lui.

O altă situație reclamată în memoriu se referă la o deplasare de muncă în Germania, când un angajat a suferit un accident celebral, iar instituția l-a lăsat singur în spital, cu diurna tăiată.

Ministerul confirmă povestea în raport și o percepe ca fiind normală. Corpul de Control susține în concluziile raportului că balerinul „a plecat în turneu în calitate de angajat al teatrului, având dreptul la diurna de 35 de euro pe zi. Dar, în condițiile pierderii temporare a capacității de muncă, contractul individual de muncă a fost suspendat, pierzând dreptul de a primi diurnă.”

Cheltuielile spitalicești au fost, totuși, decontate ulterior printr-o firmă privată de asigurări.

Acuzațiile de abuzuri sexuale și de umilire sunt desființate, rând pe rând, în raport, pe motiv că nu există probe. În plus, ministerul invocă legea, susținând că plângerile penale privind abuzurile sexuale se depun la 3 luni de la comiterea acestora, iar asta nu s-ar fi întâmplat.

Totuși, raportul critică actuala conducere a instituției, pe motiv că aceasta nu ar fi respectat legea privind informarea angajaților cu privire la hărțuirea la locul de muncă și la egalitatea de șanse între femei și bărbați.

Daniela Vlădescu, de profesie soprană, conduce Teatrul Oleg Danovski din Constanța de 16 ani. Aceasta a fost iubita lui Nicu Ceaușescu, fiul cuplului prezidențial de dictatori, după cum singură a mărturisit într-un interviu pentru Jurnalul:

„A fost o poveste frumoasă. Cel puţin din partea mea, a fost una sinceră, pe tot parcursul celor patru ani cât a durat. Aceiaşi patru ani in care mi s-a interzis accesul la Televiziune, la toate teatrele de operă din ţară, unde colaborasem ani la rând. Dar eu chiar m-am îndrăgostit! De un om care avea şi o parte extraordinar de bună, parte de care mă îndrăgostisem şi care chiar merita dragostea mea.”

Daniela Vlădescu are acum 65 de ani și a atins vârsta de pensionare, însă la fel ca numeroase cazuri din teatrele românești, ea continuă să dețină funcția de manager.

În ultimii ani, mai mulți balerini, români și străini, au părăsit instituția de spectacol din Constanța, invocând modul defectuos în care aceasta este condusă.

Iată, de exemplu, mărturia unui balerin străin pe grupul de balet, în timp ce își anunță plecarea: “Din păcate, în ultimul an compania a creat problemă după problemă și a împins mulți dansatori buni să plece. Nu am o problemă personală cu cineva anume, dar am o problemă cu modul în care compania este condusă.”

Situația de la Constanța va fi analizată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și la Inspectoratul de Muncă Constanța, după cum se arată în raportul ministerului, aceasta fiind măsura prin care Ministerul Culturii se detașează de caz.

The post Raportul Corpului de Control al Ministerului Culturii respinge acuzațiile de hărțuire sexuală ale balerinelor de la Teatrul Oleg Danovski din Constanța appeared first on Cultura la dubă.