Acum, numirea lui Ivașcu a luat prin surprindere lumea teatrului românesc, fără ca ea să fi fost anunțată pe cale oficială de către ordonatorul de credite, în acest caz Primăria Municipiului București, condusă de primarul interimar Stelian Bujduveanu (PNL).

În urmă cu câteva zile, regizoarea Lia Bugnar, cunoscută susținătoare a lui George Ivașcu, a scris într-o postare pe facebook că actrița Mariana Dănescu, angajată a Teatrului Metropolis, ar fi fost umilită și terorizată de managerul Radu Nica, fiind exclusă din proiectele teatrului și izolată într-o cameră, obligată să vină zilnic la teatru sau “ca umilința să fie dusă până la capăt, pusă să învețe niște poezii de la dubioase în sus și trimisă prin școli, să le spună copiilor poezii.” Actrița se află în proces cu Teatrul Metropolis și a câștigat în primă instanță, dar nu pe fond, ci pe vicii de procedură.

“În momentul in care tu, ca director, nu ești capabil să asiguri minime oportunități pentru angajatul teatrului pe care îl conduci, ești un eșec în acea functie. Iar în momentul în care-ți mai și bati joc de el, chemându-l zilnic la teatru între patru pereți, chiar și atunci când nu e stagiune, ești un om cu probleme mari și cu evidente aptitudini de torționar.”, a scris Lia Bugnar.

În actualul context, regizori și actori cunoscuți, colaboratori sau nu ai Teatrului Metropolis, subliniază că marea problemă este lipsa de concursuri pentru managementul teatrelor bucureștene, ceea ce a dus la interimate instabile, interimari numiți politic și diminuarea bugetelor instituțiilor de cultură.

Am încercat să obținem un punct de vedere de la primarul Bujduveanu, de la actrița Mariana Dănescu, de la George Ivașcu și de la Radu Nica. Până la momentul publicării articolului, doar Radu Nica și Adrian Cuculis, avocatul Marianei Dănescu, au răspuns solicitării Cultura la dubă.

Iată ce spune Radu Nica:

“Domnul Nica, spuneți-ne, vă rog, în ce context ați aflat că nu veți mai conduce Teatrul Metropolis?

În data de 15 septembrie mi-a expirat mandatul de manager interimar, am anunțat primăria în toate felurile că Teatrul Metropolis, o instituție din subordinea primăriei, nu mai are conducere și am fost întâmpinați cu ignoranță. Timp de o săptămână nu am putut face operații bancare, instituția a intrat în pauză.

Și până acum cum se întâmpla? Vi se prelungea mandatul interimar din trei în trei luni?

Nu din trei în trei luni, ci din șase în șase luni. Interimatul ăsta funcționa la Primăria Capitalei pe codul administrativ, nu pe legea specială 189 a managementului. Ceea ce e, sigur, una dintre multele anomalii ale acestei situații și probabil că aici vom ajunge la sfârșitul discuției, că aici este problema de bază, nu faptul că sunt eu într-o funcție sau altcineva.

Și ce s-a întâmplat de pe 15 până acum?

Nu s-a întâmplat nimic până luni, până ieri, când am fost anunțat întâmplător de cineva din primărie că va veni din nou domnul Ivașcu.

Cum adică ați fost anunțat întâmplător, nu pe calea oficială?

Nu. Am aflat întâmplător. N-a existat niciun fel de discuție prealabilă, n-a existat nici o notificare oficială. Întâmplător, cunoșteam pe cineva la primărie care a avut bunul simț să mă anunțe. Așa s-au petrecut lucrurile.

Deci, n-ați avut nicio discuție cu domnul primar Bujduveanu?

Am avut o discuție joi, în cadru informal, la Mița Biciclista, unde s-a organizat o întâlnire și unde, de asemenea, am încercat să mă întâlnesc cu dumnealui și să-i semnalez problemele prin care trece teatrul. Și mi-a spus că vineri sau luni se tranșează problema.

Pare că lumea teatrului e divizată acum între cei care susțin că este nedrept ce vi se întâmplă, dar, în același timp, că această problemă a lipsei de concursuri este, de fapt, cea mai importantă. Și cealaltă parte care vă acuză că ați abuzat, practic, o angajată prin felul în care ați terorizat-o, să fie izolată într-o cameră, că nu ați implicat-o în absolut niciun proiect. Puteți să ne spuneți ce s-a întâmplat cu doamna Dănescu?

Acest scandal a fost unul fals, nu întâmplător, după discuția pe care am avut-o eu cu domnul primar. Fix după aceea a apărut această poveste care este de la un cap la altul o minciună sfruntată.

Există, într-adevăr, niște probleme între conducerea teatrului și această angajată. În momentul când am venit la teatru, am constatat că foarte mulți angajați, doamna Dănescu era doar una dintre foarte mulți angajați care nu veneau cu lunile sau chiar cu anii la teatru și își încasau salariile. Lucru care mie mi s-a părut o anomalie și de aici au început problemele.

Eu pe doamna Dănescu am distribuit-o în două spectacole, în cei doi ani de mandat. A se nota faptul că între 2007 și 2023, când am venit eu, doamna Dănescu a interpretat doar patru roluri, iar cealaltă colegă a sa niciun rol.

După care, unul dintre spectacole, Conu Leonida față cu progresiunea, nu a mers, a ieșit din repertoriu destul de repede, pentru că publicul nu a fost interesat. După care cele două au jucat într-un spectacol lectură gândit să fie outdoor și a participat de mai multe ori la zilele Bucureștiului. Este o dramatizare după Apolodor de Gellu Naum. Și acest spectacol a fost de mai multe ori prezentat în cadrul evenimentului Străzi deschise.

Nu văd de ce noi, artiștii, nu am ieși pe stradă să jucăm spectacole. Nu este absolut nimic ilegal și toate teatrele fac acest lucru. În esență, orice ordin de serviciu, orice dispoziție de a lucra, practic, nu a fost primită cu receptivitate de doamna Dănescu și a ales să ne dea în judecată pentru abuz.

S-a afirmat în spațiu public că aceste procese au fost câștigate. Ele, într-adevăr, unele dintre ele au fost câștigate în prima instanță, dar fără excepție pe niște vicii de procedură, nu pe fond. Deocamdată, ele sunt încă active și nu ne putem formula o părere de partea cui este sau nu dreptatea.

Este adevărat ce a apărut în spațiul public, că ați trimis-o să stea zilnic într-o cameră din podul teatrului, singură, chiar și în zilele în care nu era nimeni la teatru?

Nu. După ce colega noastră a refuzat să lucreze în spectacole sau în activitățile adiacente, care sunt aceste recitaluri de poezie contemporană în licee, argumentând că nu vrea să facă asta, că nu e ok să prezinte poezie contemporană, că nu e etic în fața elevilor să le vorbești despre moarte, despre cancer, în fine, poezie contemporană.

În opinia mea era un demers potrivit, produs de Teatrul Tineretului, noi trebuie să lucrăm cu tineri și pentru tineri. Deoarece s-a refuzat cu consecvență îndeplinirea acestor activități de natură artistică, am luat o decizie internă ca aceste doamne să vină zilnic la program. Și nu sunt închise în podul teatrului, nu sunt în podul teatrului, în podul teatrului sunt celelalte birouri.

Dumneaei stă singură în birou, cu calculator, cu căldură, cu aer condiționat; nu este închisă pentru că poate ieși oricând de acolo. Deci, nimeni nu o ține cu forța, este opțiunea dumneaei când vine, când iese. Punct.

Deci, faptul că cineva vine la serviciu și stă într-un birou mare, de altfel, vă invit la teatru să vedeți biroul, nu consider căs unt condiții inumane de muncă.

Mie mi s-a părut imoral ca, mai ales în această perioadă, în care finanțarea pe cultură este mizerabilă, ca cineva să își ia un salariu fără nici măcar să nu vină la muncă. Până la venirea mea în 2023, aceste doamne, când nu aveau niciun fel de prestație artistică la teatru, și au fost ani de genul acesta, își justificau salariul doar printr-o declarație pe propria răspundere că fac anumite exerciții.

Exerciții pe care, în momentul când am dorit să le văd, n-au vrut să le arate.

Aici ajungem la o problemă mult mai profundă, vorbim despre sistemul în care funcționează teatrele din România, sunt zeci de angajați care nu au jucat de ani de zile și au primit salariile lunar.

Sunt cu sutele, din păcate, și o bună parte a colegilor noștri se solidarizează cu acest tip de abordare, pentru că le convine tuturor să nu vină cu anii la muncă, dar să primească un salariu destul de ok.

De-a lungul celor 2 ani și jumătate de interimat, ați solicitat vreodată Primăriei Capitalei să organizeze concurs, așa cum prevede legea?

Nu în mod direct. E ciudat ca eu să cer asta. Hei, tu, primărie, te rog, respectă legea. Adică asta cred că trebuie să știe primăria că trebuie să facă, este datoria ei. Dar în contextele artistice în care eu am apărut, întotdeauna am avut intervenții în care am susținut necesitatea concursurilor.

În plus, pe perioada destul de scurtă a mandatului meu au existat cel puțin două tentative de organizare a acestui concurs, care nu știu de ce nu s-au materializat. Deci, senzația noastră era că se dorește organizarea acestui concurs. Deci n-avea rost să depunem o sesizare, în contextul în care mesajele transmise erau că se dorește organizarea concursului.

Din cunoștințele dumneavoastră, de ce credeți că nu sunt organizate concursurile la teatrele bucureștene?

Cred că a fost un concurs nefericit de împrejurări. Adică, de obicei, aceste concursuri ale teatrelor se lasă cu scandal. Dar repet, este o părere personală, este o speculație, nu este o certitudine. Probabil că, de asemenea, au fost perioade destul de agitate cu alegerile. Presupun că s-a dorit amânarea acestor concursuri astfel încât să se creeze un mediu mai liniștit și mai just pentru a se lua niște decizii cât mai corecte, să nu se facă la cald, pe repede înainte. Asta este bănuiala mea, dar nu știu.

Trebuie întrebată autoritatea de ce n-a făcut-o. Nu pot să-mi dau cu părerea competent.”, a declarat Radu Nica pentru Cultura la dubă.

Directorul Direcției de Cultură și Învățământ din cadrul Primăriei Capitalei, cea care ar trebui să organizeze concursurile în teatrele bucureștene, tocmai a fost numit ieri secretar general adjunct al Ministerului Finanțelor. Este vorba despre George Bogdan Borună. Acum primarul interimar Bujduveanu ar trebui să numească un nou director.

Am solicitat PMB un punct de vedere cu privire la organizarea concursurilor. Până la această oră nu am primit un răspuns.

De-a lungul ultimilor 5 ani, Cultura la dubă a făcut solicitări în repetate rânduri către PMB cu privire la motivul pentru care concursurile nu sunt organizate. De fiecare dată, răspunsul oficial era că se lucrează la caietele de sarcini și că vor fi deschise apelurile “în curând”. În 5 ani, PMB nu a organizat niciun concurs pentru postul de manager al vreunui teatru din subordinea sa.

În ceea ce privește situația actriței Mariana Dănescu, avocatul său, Adrian Cuculis, declară pentru Cultura la dubă:

“Problematica pe care a ridicat-o actrița este una care poate să aibă chiar și conotații de natură penală, în contextul în care discutăm despre aducerea unor actori din afara teatrului pentru a juca exact aceleași piese în legătură cu care actrita era și este consacrată. Deși discutăm despre un funcționar public ce a ocupat postul printr-un concurs, presiunile și actele de intimidare nu au încetat nici după ce a câștigat în repetate rânduri procese în instanță ce arătau vădita discriminare a actriței.

În momentul de față discutăm despre un proces de mobbing la locul de muncă ce se desfășoară și se va desfășura pe o perioadă mai lungă de timp, iar la baza acestui proces se află deja hotărârile judecătorești pronunțate în favoarea acesteia în trecut.”

Regizorul Eugen Jebeleanu declară într-o postare pe facebook că: “La « Goodbye, Lenin » actrita despre care se vorbeste a putut participa. Nu i-a interzis nimeni să facă asta. Dumneaei nu a fost prezentă la întâlnirea stabilită, dar a trimis un video cu un monolog, cerut de mine în urma absenței la întâlnire. Nu a fost distribuită ulterior, însă managerul institutiei, Radu Nica, nu a împiedicat posibilitatea distribuirii sale în spectacolul meu. Țin să menționez asta pentru că nu toate informațiile care circulă pe facebook reflectă adevărul situațiilor reale.”

George Ivașcu a condus Teatrul Metropolis de 15 ani, cu o pauză de 2 ani, când a fost ministrul Culturii în guvernul Dăncilă.

Ca ministru al Culturii, principala sa misiune a fost să organizeze Centenarul Marii Uniri și să distribuie fonduri către proiecte tematice.

Conform studiului realizat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, aflat chiar în subordinea ministerului Culturii, anul Centenarului a fost un eșec din punct de vedere al impactului cultural asupra cetățenilor. Studiul a arătat că centenarul s-a bazat mai mult pe serbări și comemorări, nu pe proiecte culturale sau investiții.

În 2018, Sala Amfiteatru a Teatrului Metropolis a primit numele “Sala Centenar”, 100 de scaune fiind personalizate cu numele marilor și actori români.

Ca manager al Metropolis, Ivașcu se află și în spatele inițiativei „Aleea Celebrităţilor”. Potrivit site-ului teatrulmetropolis.ro, “34 de stele oferite până în acest moment, stau mărturie în Piaţa Timpului din Centrul vechi al capitalei, precum şi numele a peste 100 de personalităţi dăinuie aici pentru posteritate.”

George Ivașcu este și un important membru al masoneriei române. În 2021 el a fost ales Marele Maestru al Marii Loje Naționale a României.

Teatrul Metropolis se prezintă drept “primul teatru de proiecte din Bucureşti”, iar printre cele mai apreciate spectacole montate la Metropolis se numără cele realizate de regizorul Victor Ioan Frunză: Amadeus, Visul unei nopți de vară, Colivia cu nebune sau Titanic Vals, precum și Cine l-a ucis pe tata, regizat de Andrei Măjeri și premiat de UNITER.

Articolul este în curs de actualizare. Vom publica celelalte puncte de vedere, dacă acestea ne vor fi oferite.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Radu Nica, înlocuit cu George Ivașcu la conducerea Teatrului Metropolis. Nica: “Foarte mulți angajați nu veneau cu lunile sau chiar cu anii la teatru și își încasau salariile” appeared first on Cultura la dubă.

UNITER, o asociație menită să apere drepturilor artiștilor care fac parte din ea, cu o imagine destul de învechită, interesantă doar pentru breaslă, a intrat acum și în atenția publicului larg, prin prisma unui scandal de facebook, preluat în întreaga presă doar pentru izul de scandal, nu pentru că ar exista un interes real pentru subiectele atinse.

De altfel, an de an, doar presa culturală, foarte restrânsă, scrie despre nominalizările și câștigătorii Premiilor UNITER și le urmărește apoi evoluția. Reprezentarea spectacolelor de teatru și a tinerilor artiști este redusă, dacă nu chiar absentă din presa mainstream, iar asta reflectă o societate în care cultura e considerată ultimul domeniu de interes, având și cel mai mic buget de stat.

Nu întâmplător un jandarm a spus cândva “luați site-ul de cultură și băgați-l la dubă.”

În contextul prezentat mai sus, am stat de vorbă cu actualul președinte al UNITER, Dragoș Buhagiar, omul care a preluat conducerea onorifică anul trecut, după dispariția lui Ion Caramitru.

Dragoș Buhagiar este unul dintre cei mai importanți scenografi români, având colaborări cu regizori de renume, precum Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu sau Alexandru Dabija, dar și o carieră peste hotare.

La un an de când a fost ales în funcția de președinte al UNITER, s-a trezit în mijlocul unui conflict care, spune el, a adus „prejudicii grave de imagine”.

Mai exact, mai mulți artiști au cerut juriului desemnat de Senatul UNITER să elimine de pe lista nominalizărilor la premiile UNITER un regizor acuzat în trecut că ar fi bruscat o actriță chiar în seara premierei, în timpul unei pauze. De asemenea, juriului i s-a reproșat că a ignorat tânăra generație de creatori, apărând în spațiul virtual discuții despre criteriile de selecție, vârstă și sex, estetică și moralitate.

Mai mult decât atât, Senatul UNITER s-a văzut nevoit să rediscute și să anuleze premiul pentru întreaga activitate pe care urma să i-l acorde actorului Alexandru Repan, după ce Cultura la dubă a publicat un articol despre activitatea sa de colaborator al Securității, dovedită printr-o decizie judecătorească.

Apoi, regizorul Silviu Purcărete și-a anunțat retragerea de pe lista nominalizărilor printr-o scrisoare care a stârnit și ea opinii contradictorii.

„Niște schimbări reale sau niște îmbunătățiri trebuie aduse la statut, dar nu consider că se pot întâmpla așa.”, spune acum Dragoș Buhagiar.

Gala Premiilor UNITER 2023 va avea loc pe 12 iunie la Timișoara, Capitală Europeană a Culturii.

****

În primul rând, spuneți-ne, vă rog, de ce ați vrut să candidați pentru funcția de președinte al UNITER?

Sunt legat de UNITER, am fost legat de Ion Caramitru, am fost mandatat să fac parte din Senat și, după cum știți, am avut șansa să iau premii. Iar în viață trebuie să și oferi, nu numai să iei. E un principiu onest, dacă lumea are nevoie de tine, trebuie să pui umărul.

Sincer, nu a fost ideea mea, au fost niște voci serioase care au considerat că aș putea fi o variantă corectă.

După un mandat foarte lung al lui Ion Caramitru, lumea așteaptă acum de la noua conducere niște schimbări. Ce schimbări ați vrea să implementați și ce ați schimbat deja?

De exemplu, am considerat că un nou director al Festivalului Național de Teatru trebuie să fie dintr-un mediu independent. Să o alegem pe Mihaela Michailov a fost o decizie bună, pe care am luat-o în Senat. E un om serios, a scris, a făcut un teatru (n.r. Centrul de Teatru Educațional Replika) împreună cu Radu Apostol, ne-am bazat pe un CV consistent.

E o decizie care nu poate arăta decât deschidere.

A fost și o încercare de a crea o legătură mai puternică între mediul artistic privat și cel de stat?

Noi nu suntem un sindicat, există sindicat al actorilor, există sindicate în teatre. Noi suntem un ONG și nu primim finanțări lunare de la Ministerul Culturii. Eu fac benevol, onorific, treaba de președinte.

Nu aveți un salariu?

Nu și nici am luat altfel de bani de la UNITER. Mai mult, la Gala UNITER de acum voi lucra cu Răzvan Mazilu. Am ales să fac eu scenografia ca să mai salvez niște bani, să nu plătim un scenograf. Îmi permit, am de lucru, sunt un creator curtat de foarte multe spații teatrale din România, în ultimii ani am lucrat mult și în occident. Mi se pare natural să procedez așa.

Care sunt sursele de finanțare ale UNITER-ului?

Cotizațiile, timbrul teatral care se reîntoarce în teatre în mare parte, ba mai mult, am propus alături de Aura Corbeanu să se ducă mai mult spre teatrele independente. Și mai încercăm prin proiecte să completăm sursele de finanțare.

Cum ați explica rolul UNITER pe înțelesul unor oameni care nu sunt familiarizați cu această structură?

În primul rând, UNITER e o platformă de comunicare între instituțiile statului și instituțiile de teatru. În permanență suntem cumva poziționați să adunăm oamenii la masă. De exemplu, am vorbit cu ministrul Culturii să facem consultări despre statutul lucrătorului cultural. E ciudată denumirea…lucrător cultural.

Ce mai face UNITER? Conform statutului, își apără membrii în situații limită.

Au fost, totuși, situații, când UNITER a fost acuzată că nu reacționează la diferite situații care au presupus niște abuzuri.

În primul rând, în ceea ce mă privește, eu nu voi avea reacții peste noapte, compulsive și nu o să reacționez în fața facebookului. Avem niște reguli interne. Senatul are Comisie de Disciplină și eu trebuie să respect asta. Comisia se poate autosesiza sau se poate întruni, la cerere, dacă e depus ceva la UNITER.

În cazul cu Felix Alexa a fost o chestiune legată de școală, în primul rând. Totuși, am adunat Senatul și am discutat ce tip de reacție trebuie să avem.

Au mai fost cazuri cu discuții între finanțatori și directori de teatre. Sunt între entități care au un contract. Ca să putem interveni, ar trebui să avem ambele situații, cifre, condițiile, contractele.

Revenind la situația cu Felix, noi am spus foarte clar, ne-am exprimat poziția.

Felix Alexa chiar s-a autosuspendat sau i-ați cerut să facă asta?

A fost o autosuspendare pentru că și-a dat seama că până se lămuresc situațiile în școală, cumva el a înțeles că e bine să ia o povară de pe umerii Senatului. Sigur, am discutat împreună acest aspect, cum e mai bine. Și atunci a luat această decizie.

Dar să știți că noi suntem într-o situație foarte delicată.

Noi avem în statut obligația de a apăra membrii până la finalizarea oricărui tip de investigație.

Noi am aderat la CEDO, chiar mi-am scos niște articole fiindcă m-am gândit că o să mă întrebați de chestia asta. Am niște hârtii pe care le-am studiat cu juriștii.

(Ne arată hârtiile și citește articolele CEDO).

De exemplu, articolele 6-7: dreptul la un proces echitabil, în care dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție sunt garantate ca fundamente ale societății.

Orice om are dreptul la protecția demnității și a imaginii.

Ați fost și sunteți profesor la universitate. Discuțiile din ultimii doi ani, despre abuzuri din mediul universitar artistic, v-au surprins sau aveați cunoștință despre astfel de metode de lucru?

Meseriile artistice presupun pasiuni, un alt tip de libertate de a te raporta la ceilalți. Lucrurile sunt foarte pe muchie. Sigur că trebuie să respectăm, fără discuție, demnitatea studenților, mai ales că sunt niște oameni într-o perioadă de formare, rolul nostru este extrem de important. Niciodată nu am acceptat genul ăsta de comportament.

Nu băgăm sub preș nimic, dar nu pot să folosesc termeni la care se așteaptă “internetul”, cum ar fi “condamn”. Eu nu am voie să folosesc cuvântul ăsta. Dacă eu dau un comunicat în care spun “UNITER condamnă” și vine acel membru UNITER și zice: “de ce ați spus asta? Legea zice că eu n-am făcut nimic.” Senatul trebuie să apere membrii până la finalizarea anchetelor.

De 30 de ani, noi am văzut la televizor azi oameni trecând cu cătușe și a doua zi declarați nevinovați. E o societate foarte răsturnată și neprincipială.

De multe ori, comunicarea în mediul artistic se desfășoară pe facebook și nu tot timpul e coerentă.

Eu cred că dacă vrem să rezolvăm ceva, trebuie să ne punem la masă, nu să ne înjurăm pe facebook.

Avem o situație, venim la UNITER și zicem că am vrea o întâlnire. O programăm, ne privim în ochi, venim cu argumente.

Părerea mea, a lui Dragoș, nu a UNITER, este că în spatele unui canal ne ascundem. Dialogul e principala metodă de a soluționa o situație.

Mai multe voci teatrul românesc au criticat juriul stabilit de UNITER pentru nominalizările făcute anul acesta, mai exact pentru ignorarea generației de 30-40 de ani de la premiile majore, dar mai ales prezența pe lista de nominalizați a unui regizor acuzat în 2017 că a agresat fizic o actriță – Andriy Zholdak.

De asemenea, au fost invocate posibile conflicte de interese. Opiniile exprimate în spațiul public sunt, totuși, destul de diferite. Cum percepeți dumneavoastră, președintele UNITER, tot ce s-a întâmplat?

Eu cred în felul următor: cutremurele pot aduce schimbări bune, dar forma în care s-a discutat în toate aceste zile nu mi se pare deloc potrivită.

Dacă vrem să nu existe discriminări și abuzuri de niciun fel, atunci cred că este important să nu ne poziționăm antagonic, tineri versus bătrâni. O poziționare antagonică nu este deloc constructivă. Niște schimbări reale sau niște îmbunătățiri aduse la un statut, nu consider că se pot întâmpla așa.

Pe mine mă interesează foarte tare să mă simt în siguranță într-un stat de drept. Asta înseamnă că e un stat în care se respectă niște legi.

Accept orice discuție, dar în niciun caz pe acest ton și cu coborârea nivelului discuției la nivelul ăsta, care nu are legătură cu teatrul și cu esența meseriei noastre, o meserie liberală.

Acum un an de zile au fost alegeri. La alegeri se discută lucruri la Adunarea Generală. Eu chiar nu înțeleg de ce nu discutăm la Adunarea Generală, de ce discutăm de pe poziții de forță și în momente în care se poate prejudicia acestui ONG și imaginea unor artiști de mare valoare.

Într-adevăr, lucrurile trebuie adaptate la timpurile pe care le trăim, dar în niciun caz în forma asta. Există foarte multe procedee normale, legale și putem sta la masă să le discutăm.

Acest ONG funcționează de 33 de ani, a fost menținut în momente dificile din punct de vedere politic. În anii ’90 au fost niște momente politice tulburi, iar UNITER a ținut artiștii în sensul unei bresle active și cu un punct de vedere foarte ferm în zona politică.

De ce vrem să ducem atât de jos toată discuția asta? Eu sunt un artist foarte ferm pe picioare, am fost observat, nu am țipat că vreau să fiu observat. Am muncit și am fost văzut, pus în valoare de colegii mei de breaslă.

Aș vrea să vorbim punctual despre cazul Zholdak fiindcă aceasta a fost principala nemulțumire și singura revendicare concretă în acea petiție – eliminarea sa de pe lista de nominalizări, fiindcă, citez, “a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice și fizice în timpul repetițiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor cu care a lucrat”.

Eu ca artist am spus mereu că mă dezic de orice formă de abuz. Orice abuz și discriminare, atât în teatru cât și în școală, sunt inacceptabile. Aș vrea să fie foarte clar. Dacă noi vrem să rezolvăm o situație care ni se pare neclară, oare noi trebuie să așteptăm ani de zile? Evenimentul a fost acum 6 ani la Teatrul Maghiar. Așteptăm o ocazie de genul ăsta?

Eu, personal, m-aș fi dus la Teatrul Maghiar, aș fi discutat cu actrița, cu colegii actriței. În acești 6 ani de zile puteam să urmăresc activitatea lui Zholdak și să pichetez teatrele pe unde a lucrat. De ce lasă să treacă atâția ani?

Dar UNITER în toți acești ani a abordat acest caz în interiorul Senatului sau la Adunările Generale?

Da. S-a discutat.

Ne puteți spune ce anume s-a discutat?

S-a discutat evenimentul respectiv, ne-am interesat, am vorbit cu directorul teatrului (n.r. Tompa Gabor) și directorul teatrului ne-a prezentat un fel de status.

Ați avut doar acest punct de vedere? UNITER i-a invitat la discuție și pe actorii implicați în poveste?

Nu i-a invitat la discuție pe actori. Eu nu îmi aduc aminte. Sincer, ar trebui să verific exact. Și eu sunt un artist foarte băgat în munca lui.

Acum, vorbind despre nominalizarea sa, juriul a avut în vedere exclusiv valoarea artistică a muncii sale.

În privința lui nu există o decizie judecătorească de condamnare, așa cum există o hotărâre judecătoarească în privința actorului Alexandru Repan, despre care, din păcate, nu aveam știință. Poate ăsta să fie păcatul meu, nu știu.

Și nu există nicio sesizare din partea actriței, să spună că a fost agresată. Nu este absolut nimic, nici din partea actriței, nici din partea colegilor, nici din partea poliției.

Oricum, UNITER, în principiu, nu se poate substitui organelor de urmărire și nu are calitatea și competența să facă altfel de anchete decât morale.

Noi ne declarăm ferm a fi împotriva oricărei forme de abuz, că este împotriva abuzurilor fizice sau morale, dar și împotriva abuzului la care ar putea fi supusă o persoană acuzată pe nedrept.

Și mai e ceva. Un regizor nu poate exista artistic fără actori. Orice actor care consideră că e supus unui abuz, poate face un pas înapoi, se poate retrage din spectacol, la fel și ceilalți actori implicați.

Este un mijloc corect, imediat și eficient de a acționa împotriva unui abuz.

Totuși, e cunoscută în această lume frica de a nu pierde un rol, de a nu mai fi angajat de alte teatre.

Nu știu, o fi și frica asta. Dar în teatre, de obicei, când vine un regizor, cel puțin în ultimii ani, managerii întreabă: vine regizorul x, va fi casting în ziua d, mai vine regizorul y, repetițiile se vor suprapune. Vă rog să vă decideți la care vreți să lucrați.” Onest, vă spun.

Regizoarea Carmen Lidia Vidu, care a inițiat petiția împotriva regizorului Andriy Zholdak, propune un boicot al galei și îndeamnă la revoltă și huiduieli la adresa juriului, pe motiv că s-a ghidat exclusiv pe criteriul valorii și nu pe criteriile propuse de inițiatoarea petiției, vârstă și sex.

Juriul nu a avut niciodată alt criteriu decât valoarea artistică. Nu are nici vârstă, nici sex, nici culoare politică.

Realizarea unor nominalizări pe criteriul de vârstă și sex, cum se propune, ar însemna un abuz și abdicarea de la principiile care stau la baza nominalizărilor în general, nu numai ale noastre.

Poziționarea asta e greșită și aduce mari prejudicii nu UNITER-ului, ci întregii bresle. Apoi, câți semnatari ai petiției sunt membri UNITER? De exemplu, Carmen Vidu nu este membru UNITER. Schimbările pe care le cerem trebuie să pornească de la statut. Schimbăm statutul? Încă o dată, facem asta la Adunarea Generală, nu în stradă.

Practic, cei care reclamă acum anumite lucruri ar trebui să fie membri UNITER ca să participe la aceste discuții?

Evident, trebuie să faci parte din această breaslă. Sigur, pot semna ceva de principiu, că nu îmi convine un abuz. Dar când discuțiile sunt atât de aplicate, nu pot să îmi dau cu părerea la structura Uniunii Scriitorilor, de exemplu.

Revenind la cazul Zholdak, înțelegem că ce a fost în trecut nu se mai poate schimba, el a fost în continuare angajat de teatre din România. Dar după toate aceste discuții, luați în considerare ca în statut sau în Regulamentul Premiilor, juriul să excludă din start nominalizarea unor artiști găsiți oficial vinovați pentru vreo formă de abuz?

Eu cred că această discuție trebuie supusă Senatului, poate chiar și la Adunarea Generală. Dar toate aceste lucruri trebuie făcute după ce s-au dat niște verdicte foarte clare, să existe niște decizii judecătorești.

Ați văzut foarte clar că în cazul Repan, în momentul în care am văzut decizia oficială, am revenit asupra premiului. Dar să vă mai spun ceva. Nu toată lumea a fost de acord cu retragerea premiului.

Deci discuțiile nu sunt unanime și toată lumea ridică mâna.

Pentru că a fost o situație de urgență, am trimis documentul tuturor membrilor Senatului, le-am dat un timp de gândire și am cerut răspunsuri în scris.

Cu o majoritate confortabilă, am putut să luăm această decizie. Dar au fost oameni care au ridicat problema: noi suntem puși să discutăm aici genul ăsta de probleme? Sigur că argumente sunt și pro și contra, atât timp cât discutăm talentul și valoarea artistului, precum și cariera lui. Dacă, de exemplu, aceste lucruri influențează cariera.

Vă mărturisesc că numai cineva care a trăit vremurile alea ar putea înțelege corect. Așa sună într-un fel “a fost colaborator”. Au fost foarte mulți obligați să semneze în acele vremuri, dar important e ce au făcut după aceea. Dacă tu intervii în destinul unui om și îi modifici destinul, asta este foarte grav, extrem de grav.

La fel e și în cazul unui abuzator, dacă modifică destinul, evoluția unei persoane, e foarte grav.

Dar vorbind despre curaj, eu am ieșit din echipe artistice, de față cu distribuția. Eu am ieșit dintr-un teatru când mi s-a părut că venirea unui director duce teatrul într-o direcție care pe mine nu mă interesează. Dar asta nu am făcut cu scandal în presă. Am spus-o în Adunarea Generală a teatrului, iar după mine au plecat și alții.

În ceea ce privește retragerea lui Silviu Purcărete, cum s-a întâmplat, mai exact? Ați avut o discuție înainte sau pur și simplu v-a trimis scrisoarea?

Vă explic imediat. La Galele UNITER, în ultimii trei ani, în 2020 Premiul pentru cea mai bună regie l-a luat Eugen Jebeleanu, iar premiul pentru cel mai bun spectacol – Chiritza în concert, al Adei Milea. În 2021, cea mai bună regie a mers la Carmen Lidia Vidu. Cel mai bun spectacol – Inimă și alte preparate din carne, Radu Afrim. 2022, Premiul pentru cea mai bună regie – Horia Suru, pentru iar cel mai bun spectacol – Plugarul și moartea, Silviu Purcărete. Vi se pare că în ultimii 3 ani chiar așa tinerii au fost dați la o parte de la premiile importante?

Această poziționare nu mi se pare corectă.

Purcărete e unul dintre puținii regizori români de calibru mondial și nu spun asta ca limbaj de lemn. Ce înseamnă asta? Spectacolele lui circulă prin lume.

Domnul Purcărete nu a scos această scrisoare în primele ore. Această scrisoare a scris-o în momentul în care discuția a coborât îngrozitor de jos. Comparații, epitete, toată această confuzie cu valoarea și vârstele, l-au făcut să spună “eu nu vreau să fac parte din asta, e mult prea jos, eu nu mă regăsesc între acești oameni.”

Vă mărturisesc că l-am întrebat dacă este sigur că vrea să o publice și nici nu a vrut să stea de vorbă. A avut o poziție extrem de fermă.

Ce credeți că simbolizează această retragere?

Este un mare semnal de alarmă în lumea noastră, care ar trebui să fie o lume a valorii, o lume deschisă, tolerantă.

Dacă noi dăm valoarea la o parte, lucrurile devin haotice. Totul se risipește. Acesta este mesajul lui. Când apare o confuzie între valoare și vârstă, apare haosul.

Știți că discuția aceasta a apărut și la Oscaruri, Academia Americană de Film impunând niște criterii de gen, rasă și categorii vulnerabile pentru nominalizarea filmelor.

Cunoaștem, de acord, dar problemele noastre nu sunt similare cu cele din Statele Unite. Noi nu am fost un stat expansiv, noi nu am fost colonii, nu am avut segregare. Lucrurile nu se pot importa copy-paste.

Toată povestea asta cu cancel culture este nocivă. Nu poți să anulezi arta, tot ce s-a întâmplat a fost un gest al momentului, artiștii au lucrat în niște perioade istorice, nu putem anula informația care exista atunci. Asta, din nou, are legătură cu haosul.

Cum răspundeți acuzațiilor legate de posibile conflicte de interese? Mai exact, că un membru al juriului este și parte din Consiliul Artistic al Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova, care are 8 nominalizări, sau că unii membri ai Senatului UNITER sunt printre nominalizați?

Toți membrii Senatului sunt votați de membrii UNITER în Adunarea Generală, iar oamenii din teritoriu au votat reprezentanți activi, artiști activi.

În Senat, majoritatea oamenilor sunt activi, actori, conducători de teatre, regizori. De când sunt eu președinte, juriul e votat de Senat, pentru că nu consider că președintele și vicepreședintele trebuie să își asume alcătuirea juriului.

În Senat se face o listă cu critici, regizori, propunerile sunt numeroase. Apoi începem să discutăm cu ei și mulți spun „lucrez acolo, nu am timp”. Încep să pice.

Practic, se întâmplă și un fenomen natural. Suntem 19 oameni în Senat. E un număr suficient să ne gândim că nu există suspiciuni.

Dacă am în Senat trei directori de teatre, ar fi corect să impun ca 4 ani de zile, teatrele alea să fie date la o parte de la nominalizări? Sau ei, dacă fac roluri, să fie dați la o parte?

Hai să ne uităm cine sunt acești oameni.

Trebuie să îl susțin eu pe Radu Afrim, care a inventat o estetică în teatrul românesc? Nu doar că e incontestabil. O să rămână în istoria teatrului românesc Afrim. Radu Afrim lucrează cu toate vârstele de actori. În fiecare teatru în care a mers a încercat să reinventeze actori, unii chiar pensionari. Și i-a pus în context cu generația nouă. Asta mi se pare fabulos. Hai să ne uităm atent la ce fac acești oameni.

Pe cine ar trebui să punem în Senat? Șefii de producție din teatre sau directorii economici? Și atunci tot conflict de interese ar fi.

Există voci care spun că juriile ar trebui făcute de cele două secții ale AICT (Asociația Internațională a Criticilor de Teatru). Nu știu dacă știți că cele două secții nu prea se pot pune la masă împreună. Și în zona asta e o situație care nu e de dorit. Din tot sufletul mi-ar plăcea ca cele două secții să se unească și Senatul să lucreze cu AICT ca pe vremuri. Această risipire și împărțire în foarte multe celule nu cred că este benefică.

Cum aveați în gând să arate Gala Premiilor UNITER înainte de aceste evenimente și cum aveți acum?

Eu sunt foarte tulburat din cauza acestor situații neplăcute. Nu sunt niște discuții, nici dialog. Sunt niște poziții de forță. Noi am fi dorit să facem gala mult mai ritmată. Lucrurile au început să se schimbe de acum 3-4 ani, au fost două gale foarte bune regizate de Bobi Pricop, în care deja am descoperit o estetică adaptată timpurilor, una de Afrim, în care au fost prezenți foarte mulți tineri, iată, vorbim de tineri.

UNITER s-a mișcat în sensul ăsta și lucrurile trebuie să meargă organic, nu forțat.

Anul ăsta e Capitală Culturală. Ne gândisem să strângem gala în 2h40, dând reclamele la o parte. Răzvan Mazilu încearcă să dezvolte un concept cu patru prezentatori, cu o muzică compusă special, cu imagini video, cu ritm alert.

Și sigur, fiind Timișoara, am încerca să aducem ceva din atmosfera anilor 20-30, când Timișoara era un oraș înfloritor, o emblemă, chiar în Europa. Să ne aducem aminte că Timișoara a fost primul oraș iluminat public. Am vrut să o aducem într-o zonă mai glamour, cu costume de epocă, cu decor gândit special.

Ne gândisem inclusiv să aducem publicului la Timișoara un showcase cu cele mai bune spectacole nominalizate. Gândiți-vă în ce situație suntem acum.

Gala ar fi trebuit să celebreze valoarea teatrului românesc, creatorii importanți. Iar noi acum ne spălăm rufele pe marginea râului, pe marginea Dâmboviței.

Și atunci, se va schimba ceva în ce ați pregătit?

Nu știu acum să spun ce se poate schimba. Important e să vedem cum se finalizează toată această situație și sigur că o să discutăm cu Răzvan Mazilu. Prejudiciile de imagine ar putea fi majore, nu știu să le cuantific acum, e foarte trist.

Și mă gândesc și la mine. Eu sunt un artist care nu vrea să dovedească nimic. Am lucrat, am ajuns președinte UNITER pentru că m-am gândit să aduc ceva înapoi comunității.

Dar dacă lumea arată așa, dacă viitorul arată așa, nu știu dacă mai vreau să fac parte din breaslă. Vorbesc din punctul de vedere al artistului Dragoș Buhagiar.

V-ați gândit în aceste zile să renunțați la funcție?

Pe mine m-au votat foarte mulți oameni, nu am să-i dezamăgesc, căpitanul nu își abandonează vasul, chiar dacă e doar onorific. După cum am spus, eu nu răspund la presiuni.

E un gând care, sigur, mă bântuie. Dar am un mandat și nu aș vrea să dezamăgesc pe nimeni.

Doi dintre contestatarii nominalizărilor sunt câștigători recenți ai premiilor UNITER, după cum ați precizat, Carmen Lidia Vidu și Eugen Jebeleanu. Îi veți invita la gală?

Sigur că vor fi invitați la gală. Dar eu nu i-aș pune unul lângă altul în această discuție, atitudinile celor doi sunt ușor diferite, după părerea mea. Trebuie să fim atenți. Și asta poate fi ceva greșit, să îi băgăm pe toți într-o căciulă. Sunt convins că foarte mulți care au semnat habar nu au despre situație.

În locul retragerii lui Silviu Purcărete, juriul va face o altă nominalizare sau rămâne așa?

Nu. Scrisoarea juriului a apărut după retragerea lui Silviu Purcărete și eu observ din textul lor că nu vor să facă nicio modificare. Nimeni nu a încercat o presiune asupra juriului.

Dumneavoastră aveți o nominalizare ca scenograf. V-ați gândit și dumneavoastră să vă retrageți pentru a evita discuțiile?

M-am gândit, dar înainte de aceste evenimente.

Dar cred că nu era un semn ok pentru Senat. În Senat suntem creatori activi, nu e normal să ne anulăm. Nu cred că domnul Rebengiuc poate fi adus în discuție. E un artist cu totul special, a făcut un rol de excepție în Tatăl. E la Teatrul Bulandra. Și Vlad Zamfirescu e în Senat.

Ne ducem într-o nebunie dacă facem asta. A funcționat 33 de ani așa, au fost tristeți, au fost discuții, dar niciodată la un nivel atât de jos.

După tot ce s-a întâmplat, vă gândiți la un pas concret, să invitați oamenii la o dezbatere sau să convocați o Adunare Generală?

Sunt foarte multe idei, eu cred că cel mai bine ar fi ca lucrurile să se liniștească, să existe o discuție, dar o să vedem în ce condiții. Personal, cred că ar trebui după gală.

Dacă continuăm în felul ăsta, o să ducem gala foarte jos sau poate n-o s-o mai ducem.

Aceste discuții cred că sunt de Adunare Generală, nu de 10 oameni. Și noi sperăm că vom avea și din teritoriu propuneri, nu să le punem pe facebook, ci ca să îmbunătățim statutul.

Vorbind despre breaslă, dincolo de acest conflict, de ce schimbări credeți că ar avea nevoie lumea teatrului? De exemplu, ce credeți despre acest sistem în care unii actori sunt angajați pe viață și alții nu au șanse la angajare?

Lucrurile ar trebui reconstruite împreună cu Ministerul Muncii, cu Ministerul de Finanțe. Sigur că ar trebui o restructurare, dar trebuie să avem în vedere situația socio-politică. Franța și Japonia sunt niște țări foarte ordonate, unde poate exista un sistem sănătos pentru artiști.

Pe vremea când Caramitru era ministrul Culturii, toate teatrele au primit niște formulare. Eu eram angajat la Teatrul Mic. Și am constatat cu toții că atunci când s-au adunat toate formularele la Ministerul Culturii, de fapt, nimeni nu voia nicio schimbare.

Nu îți e frică să devii freelancer dacă ai ceva în spate – un sistem social care te protejează. Eu am plecat de la Teatrul Mic în 2000 și mi-am asumat riscuri. Dar mi se părea important să circul, să nu stau într-un loc. Am simțit pericolul plafonării artistice.

Sediul UNITER se află într-o zonă foarte bună și vie a Bucureștiului, Piața Amzei – Calea Victoriei, vă gândiți să transformați acel spațiu într-un hub cultural? Momentam e doar un loc strict administrativ.

Ca să putem exista, să ținem cheltuielile clădirii, parterul e închiriat unui restaurant. Altfel n-am putea supraviețui din punct de vedere economic. Un hub cultural poate fi un ideal. E un gând foarte frumos, dar nu ne putem permite.

E mai dur decât vă puteți închipui. Nu știți ce eforturi face echipa UNITER pentru a îmbunătăți programele, câte hârtii facem către instituțiile statului.

Teatrul nu produce bani, e vorba despre sănătatea minții, iar beneficiile se simt în ani.

Pentru final, am lăsat o întrebare mai personală. Aveți o fiică tânără regizoare de film, Alma Buhagiar. Ce sfaturi i-ați dat pentru a face față în această lume artistică?

Am procedat cum au procedat și părinții mei. Când ne-a anunțat că vrea să facă regie am zis da, ok, dar i-am pus niște întrebări, dacă e conștientă la ce gen de muncă se bagă. Cred că are spirit de supraviețuitor, și-a schimbat în ultimii ani atitudinea în fața vieții, a vrut să învețe, s-a dus la o casă de producție în paralel cu facultatea ca să facă practică. Simt că își poate asuma meseria asta. Sper să reușească. E foarte dur, de fapt.

I-am dat sfaturi părintești: trezește-te la prima oră, nu dormi prea mult, nu pierde timpul, folosește timpul pentru lucru, nu te asocia cu persoane care nu au tipul de energie pe care îl ai tu. Sigur că un regizor ar trebui să fie o locomotivă, dar e bine ca locomotiva aia să mai aibă niște motoare în spate, nu să fie o locomotivă care trage un șir de vagoane goale.

I-am spus să se asocieze întotdeauna cu oameni cu o cultură mai vastă, mai deștepți decât ea. Niciodată să nu stea în preajma unor oameni care sunt sub ea, pe termen lung este mai bine invers.

The post Dragoș Buhagiar, președinte UNITER: “Cutremurele pot aduce schimbări bune, dar forma în care s-a discutat în toate aceste zile nu mi se pare deloc potrivită.” appeared first on Cultura la dubă.

“​Dacă există motive care îl fac incompatibil pe regizorul Andriy Zholdak cu Premiile Uniter, numai teatrul implicat are dreptul să le sesizeze, dat fiind că în cazul unor abateri grave, decizia de colaborare aparține producătorului.”, se arată în comunicatul juriului.

Membrii juriului sunt Doru Mareș (critic de teatru), Maria Miu (scenograf), Victor Scoradeț (critic de teatru), Iris Spiridon (regizor) și Carmen Stanciu (teatrolog).

Andriy Zholdak este nominalizat la Premiile UNITER, la categoria cea mai bună regie, pentru regia spectacolului „Femeia mării” de Henrik Ibsen, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova.

Managerul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova a transmis aseară că angajații teatrului nu au avut nicio problemă în colaborarea cu regizorul ucrainean.

“Colaborarea cu regizorul ucrainean Andriy Zholdak, proiect propus teatrului nostru cu patru ani înainte, s-a realizat la inițiativa regretatului George Banu care a fost consultantul artistic al spectacolului, prezent pe perioada repetițiilor. Domnul Zholdak a fost recomandat la Craiova ca un creator original și un regizor important, iar ecourile din presa de specialitate sunt elogioase atât la adresa spectacolului “Femeia mării”, cât și a alor spectacole realizate de acesta în țară și în străinătate.

Ținem să menționăm că relațiile de muncă și colaborare artistică dintre Andriy Zholdak și echipa artistică a Naționalului craiovean s-au derulat în cele mai bune condiții și nu am înregistrat nicio situație nedorită.

Astăzi, conducerea teatrului s-a întâlnit cu colectivul de producție și cu echipa artistică a spectacolului “Femeia mării”. S-a discutat pe acest subiect, iar colegii noștri au reiterat cele spuse mai sus.”, a declarat Alexandru Boureanu, managerul Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova.

Și Tompa Gabor, managerul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, instituția la care a avut loc scandalul din 2017, când regizorul ucrainean a fost acuzat că ar fi bruscat o actriță, l-a apărat pe Andriy Zholdak într-o scrisoare publică și i-a acuzat pe inițiatorii petiției de <activism neobolșevist, influențat de ideologia „woke” și „cancel culture”>.

În martie 2017, Andriy Zholdak a fost acuzat că ar fi lovit-o pe actrița Eva Imre, potrivit relatării TVR din acea seară:

“O actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca ar fi fost agresată de un regizor chiar în timpul premierei unui spectacol. Actrița ar fi fost pălmuită în pauza dintre acte. Regizorul ar fi fost nemulţumit de felul cum a jucat aceasta în prima parte a spectacolului. Colegii actriţei au sunat la 112 şi au chemat poliţia. Actriţa nu a depus plângere.“

“Consider că incidentul care s-a petrecut la premiera de vineri este un exces de zel din partea regizorului, dar nu cred că era necesară intervenţia Poliţiei, deoarece personalul Teatrului Maghiar putea să gestioneze situaţia. Din cate ştiu eu, la pauză, regizorul a mers foarte nervos la actori, a luat-o de umeri pe  actriţă, dar nu a pălmuit-o“, a declarat atunci pentru TVR directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, Tompa Gabor.

Actrița Eva Imre este la rândul său nominalizată la Premiile UNITER, pentru rolul Barbarul B din spectacolul „Tinerii Barbari”, regia Attila Vidnyánszky Jr., Teatrul Maghiar de Stat Cluj și Teatrul Cetate din Gyula, Ungaria.

The post Reacția juriului UNITER în cazul Zholdak: “Juriul nu este abilitat să judece eventualele excese temperamentale ale unui artist.” appeared first on Cultura la dubă.

Revolta aceasta a fost transpusă într-o petiție publică, inițiată de Carmen Lidia Vidu, regizoare premiată la UNITER în 2021 cu trofeul pentru cea mai bună regie.

Mai mulți semnatari cer juriului UNITER să revoce numele lui Andriy Zholdak de la categoria cel mai bun regizor.

În martie 2017, Andriy Zholdak a fost acuzat că ar fi lovit-o pe actrița Eva Imre, potrivit relatării TVR din acea seară:

“O actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca ar fi fost agresată de un regizor chiar în timpul premierei unui spectacol. Actrița ar fi fost pălmuită în pauza dintre acte. Regizorul ar fi fost nemulţumit de felul cum a jucat aceasta în prima parte a spectacolului. Colegii actriţei au sunat la 112 şi au chemat poliţia. Actriţa nu a depus plângere.“

“Consider că incidentul care s-a petrecut la premiera de vineri este un exces de zel din partea regizorului, dar nu cred că era necesară intervenţia Poliţiei, deoarece personalul Teatrului Maghiar putea să gestioneze situaţia. Din cate ştiu eu, la pauză, regizorul a mers foarte nervos la actori, a luat-o de umeri pe  actriţă, dar nu a pălmuit-o“, a declarat atunci pentru TVR directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, Gábor Tompa.

Ulterior, Tompa a declarat că l-a sancționat pe regizor cu 5% din onorariu.

Acum, Andriy Zholdak este nominalizat la Premiile UNITER, la categoria cea mai bună regie, pentru regia spectacolului „Femeia mării” de Henrik Ibsen, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova.

Iată textul petiției:

“Anunțul nominalizărilor juriului UNITER din acest an ne-a surprins și ne-a afectat profund. Invizibilizarea tinerei generații de artiști care nu este reprezentată în categoriile „Cel mai bun spectacol” sau „Cea mai bună regie”, a teatrului independent, a diversității estetice care caracterizează teatrul românesc din ultimul timp, acordarea unui premiu pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, fost colaborator al Securității sunt câteva din punctele care ies în evidență.

Dar ceea ce ne șochează cel mai tare este prezența lui Andriy Zholdak la categoria „Cel mai bun regizor”, regizor care a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice și fizice în timpul repetițiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor cu care a lucrat.

Anul acesta, care a fost marcat în teatrul românesc de o dezbatere profundă asupra abuzurilor, juriul UNITER nominalizează un regizor care a agresat în fața întregii echipe în seara unei premiere una din actrițele din distribuție. Acest act nu este o supoziție, un zvon și nu face parte din sfera privată, neatacând prezumția de nevinovăție așa cum se pretinde de multe ori în mod absurd în cazurile de abuz. Este un act recunoscut, în care au existat martori care au alertat poliția. La aproape fiecare proiect al acestui regizor același tip de comportament se repetă și el continuă să fie validat de instituțiile teatrale importante din România.

În solidaritate cu victimele abuzului din teatrul românesc și din dorința de a putea lucra în condiții normale și sigure în timpul repetițiilor, solicităm Senatului UNITER excluderea regizorului Andriy Zholdak la categoria „cel mai bun regizor”. Considerăm că un regizor bun trebuie în primul rând să știe să lucreze cu actorii fără violență psihologică sau vătămare corporală și să își respecte colaboratorii.“

Scrisoarea este semnată de mai mulți artiști cunoscuți, printre care Nicoleta Lefter, Florentina Țilea, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Virgil Aioanei, Mihai Călin, Katia Pascariu sau Richard Bovnoczki.

Zholdak este un regizor ucrainean născut în 1962. Potrivit unei prezentări de pe site-ul TNB, a studiat regia la Studioul Anatolii Vasyliev din Moscova. A fost Președintele Teatrului Academic din Harkov, unde a montat cinci spectacole, care au fost prezentate și la festivaluri europene de teatru. În 2005, după ce autoritățile din Harkov i-ar fi interzis montarea piesei „Romeo și Julieta. Un fragment”, Zholdak a părăsit teatrul. De atunci, locuiește la Berlin și lucrează în mari teatre din Germania, Rusia, România, Finlanda, Suedia și Elveția.

Cultura la dubă a solicitat UNITER un punct de vedere și va publica în curând un interviu amplu cu președintele UNITER, Dragoș Buhagiar.

Potrivit informațiilor noastre, UNITER va solicita juriului să rediscute nominalizarea lui Andriy Zholdak, iar Senatul UNITER va reanaliza și premierea actorului Alexandru Repan cu Premiul pentru întreaga activitate, în urma articolului publicat de Cultura la dubă, în care prezentăm pe larg calitatea acestuia de colaborator al Securității, potrivit deciziei definitive a Curții de Apel.

Juriul care a stabilit nominalizările de anul acesta a fost format din Doru Mareș (critic de teatru), Maria Miu (scenograf), Victor Scoradeț (critic de teatru), Iris Spiridon (regizor) și Carmen Stanciu (teatrolog).

Spectacolele care au intrat în atenţia juriului sunt cele care au avut premiera în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2022.

The post Mai mulți artiști cer retragerea regizorului Andriy Zholdak de pe lista nominalizărilor la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) „I. L. Caragiale” din București a transmis aseară un comunicat prin care reacționează la cele mai recente acuzații de abuz din cadrul instituției.

„Suntem solidare/solidari cu toate persoanele care au suferit abuzuri în această universitate. Care au fost victimele unor atitudini umilitoare. Care au trăit momente dureroase din cauza sexismului, hărțuirilor sexuale, hărțuirilor psihologice și a instrumentalizării unor raporturi de putere”, a anunțat UNATC, mulțumindu-le celor care au vorbit public despre ceea ce au trăit.

Comunicatul, semnat de nume ca George Ivașcu (Decan al Facultății de Teatru și fondator al Teatrului Metropolis), Andreea Borțun (regizoare, scenaristă și asistent universitar la Facultatea de Film) sau Liviu Lucaci, rectorul UNATC, vine după ce o investigație publicată la începutul săptămânii trecute de Rise Project arată că regizorul și profesorul Felix Alexa a hărțuit, de-a lungul anilor, mai multe studente: le-a făcut avansuri, le-a șantajat emoțional, vrând să le convingă că nu „vor mai face meseria asta” dacă îl resping, iar în unele situații a devenit violent. 

„Isterix”. Așa i se mai spune lui Felix Alexa în lumea teatrului, din cauza acestor „crize de isterie, pe care le face și care sunt celebre (…) – urlă, țipă, trântește, sparge, aruncă”, a povestit una dintre ele pentru Rise Project.

Alexa a recunoscut că a avut relații cu studente, dar neagă că le-ar fi hărțuit.

Acuzațiile aduse lui nu sunt însă unice în universitate. Cultura la dubă a scris pe larg despre experiențele unor actrițe ca Ioana Bugarin sau Katia Pascariu și, cel mai recent, despre abuzurile profesorului Puiu Șerban, în cazul căruia încă se desfășoară o anchetă a Comisiei de Etică a UNATC.

La momentul publicării investigației care îl vizează pe Alexa, rectorul UNATC transmitea că nu tolerează abuzul și că „nu mă voi eschiva să iau măsurile necesare pentru a oferi suportul persoanelor care trec prin astfel de traume”.

Astfel, în comunicatul de aseară, universitatea anunță că se angajează la „o serie de acțiuni care să completeze inițiativele deja demarate de universitate – crearea paginii Politici de conduită pe site-ul UNATC, adoptarea unui Plan al egalității de gen și crearea unei comisii speciale care să propună moduri de implementare a acestuia, demararea unor întâlniri între cadrele didactice și specialiști în egalitatea de gen”.

„Ne propunem să organizăm discuții cu studente și cu studenți, dezbateri cu experte și cu experți în studii de gen și în politicile egalității de gen, ateliere tematice, elaborarea de materiale informative și de sprijin, precum și cooptarea unor consilieri psihologici/psihoterapeuți în acest proces.”

Lor li s-ar adăuga „măsurile necesare sancționării și prevenirii abuzului și hărțuirii, în conformitate cu prevederile legale în vigoare – începând cu urgentarea procesului de revizuire al regulamentelor și codurilor interne în acest sens, în primul rând Codul de etică și deontologie profesională universitară al UNATC și Regulamentul de funcționare al Comisiei de etică”. Asta în contextul în care, într-un interviu din luna mai, Lucaci spunea „nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise”.

Și Asociația Internațională a Criticilor de Teatru din România solicită „toleranță zero la abuz” și respectarea termenelor de comunicare a anchetelor interne în facultățile vocaționale. În plus, se arată „dispusă să susțină prin interviuri și materiale de presă victimele și martorii abuzurilor”. 

La rândul lor, studenții UNATC cer adoptarea unui Cod al drepturilor și obligațiilor profesorului – petiția lor se găsește aici.

The post UNATC reacționează la noile acuzații de abuz din cadrul universității: „Mărturiile victimelor ne fac conștienți că au existat comportamente toxice care nu au fost chestionate îndeajuns”. appeared first on Cultura la dubă.

Zeci de elevi din București au protestat miercuri, 8 iunie, la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, față de fenomenul abuzului sexual comis de profesori în instituțiile de învățământ din România.

În timpul protestului, desfășurat sub sloganul ”Împreună înlăturăm abuzul din școli”, a fost subliniată neputința elevilor în fața unui sistem complice la abuz, care îi protejează pe profesori și minimizează și mușamalizează experiențele traumatizante trăite de elevi.

”Trădare”, ”batjocură”, ”violență” sunt doar câteva dintre cuvintele folosite de victimele și martorii hărțuirii sexuale comise de profesori în școli pentru a descrie ceea ce li s-a întâmplat sau ceea ce au văzut. Pe gardul ISMB au fost afișate mărturii ale elevelor privind abuzurile la care au fost supuse de profesori.

Sofia Scarlat, fondatoarea Girl Up Romania, a susținut un discurs la începutul protestului în care a acuzat instituția în fața căreia se afla de complicitate la abuz.

„Existăm ca organizație și ca echipă de patru ani și nu existat niciun moment în acești patru ani în care să nu fi auzit o poveste de abuz sau de hărțuire sexuală într-una dintre instituțiile de învățământ de la noi din țară.

Fie că este vorba despre hărțuire și abuz din partea colegilor, care este tolerat și scuzat de către profesori, sau fie că este vorba de abuz perpetuat de profesori, adolescenți din toată țara au venit la noi în repetate rânduri cu mărturii sfâșietoare și toți spun același lucru: ”nu știu ce să fac, oamenii sunt meniți să mă protejeze, aceștia sunt profesorii mei, dar nu știu ce să fac pentru că ei sunt chiar persoanele care mă supun la acest abuz. Îmi răpesc demnitatea, autonomia și siguranța.

Ce faci când oamenii care au jurat să te protejeze, de la părinți până la guvernul acestei țări, te supun unei violențe de neconceput? Unde te duci când ești exploatat chiar de autoritatea aceea?

Dacă ești din București, vii chiar aici, la ISMB, și atunci când vii aici vei fi trădat și batjocorit din nou pentru că în spatele acestor ziduri sunt și mai mulți oameni care profită de pozițiile lor de putere pentru a-i proteja pe oamenii care te abuzează.”, este o parte din mesajul pe care Sofia l-a transmis elevilor prezenți în fața Inspectoralului Școlar al Municipiului București.

În timpul protestului au luat cuvântul mai multe eleve care au vorbit despre fenomenului abuzului emoțional și sexual în școli:

„Ce faci când ai 17 ani și profesorul tău îți spune să nu mai vii în fustă la școală că se uită doar după fundul tău? Ce faci când profesorul tău te atinge în timpul orelor? Ce faci când te duci la meditații la mate și pleci cu o cerere în căsătorie? Ce faci când profesorul tău cu 40 de ani mai mare te sună la miezul nopții beat și îți spune ”Bună pisi. Te iubesc” și alte chestii.

Am 17 ani când vă cunosc și mă învățați că corpul meu nu e doar al meu. Sunteți primul om care mă învață că eu nu îmi pot deține corpul. (…) Când trageți zăvorul și îmi spuneți ”Ți-o ceri”, ceva se zvârcolește în mine, se întoarce pe toate părțile și ar vrea să protesteze, să vă spună că nu e adevărat, că nu aș putea să mi-o cer de la cineva cu 39 de ani mai mare, însă nu pot să fac nimic.”, a transmis o elevă.

„Așa sunt copiii, nu știu ce fac. Hai că n-a fost așa rău. Nu avea de unde să știe că te doare. Lasă că și eu am pățit așa când eram de vârsta ta și am trecut peste. Așa e la pubertate. Era un copil, nu știa ce face. Era un copil, nu știa ce-ți face.

Învățăm definiția forțelor și fenomenelor, dar niciodată a abuzului. Învățăm despre război și bătălii, dar niciodată despre dragoste. Un lucru e cert, nu trebuie să învățăm despre frică, pentru că deja o simțim în fiecare zi când ne umiliți în fața clasei, când ne puneți mâna pe corp, când ne mustrați când tresărim la fiecare atingere, când rămânem blocați în timp, când nu mai simțim nimic, când ne ignorați strigătele de ajutor.

Ne îngropați realitatea în hârtii și intimidări, în presiuni și în note. Ne vorbiți despre inocență, dar inocența este în ochii voștri doar pentru abuzatori.”, a spus o altă participantă la protest.

În tot acest timp, mai multe persoane au intrat în clădirea instituției uitându-se la ceea ce se întâmplă de partea cealaltă a gardului, însă niciun reprezentant nu a ieșit în stradă pentru a oferi un punct de vedere. Sofia Scarlat a fost primită în incinta instituției pentru o discuție, însă până la momentul publicării materialului concluziile ei nu au fost făcute publice.

Contactat de Cultura la dubă, purtătorul de cuvânt al ISMB, Eleonora Larisa Gojnete, a declarat:

„În ultima vreme nu am primit astfel de sesizări (n.r. – de abuz sexual în școli). Sunt niște situații care există, care se întâmplă, nu le poate nega nimeni. Pe de altă parte, nici nu pot fi generalizate. Este posibil ca ele să fie raportate la nivel de instituție de învățământ. Conducerea instituției de învățământ, prin Consiliul de Administrație, printr-o comisie de cercetare disciplinară, este cea care poate să facă demersuri pe bucățica aceea pe care o gestionează.

La nivel de școală, lucrurile ar trebui să fie gestionate acolo, intern. Dacă lucrurile nu sunt gestionate, atunci evident că următorul pas este Inspectoratul, Ministerul.Trebuie să se intervină punctual, câtă vreme nu se poate generaliza. Și atunci, Inspectoratul ca să poată să intervină și să îndrepte trebuie să știe punctual. În momentul în care venim și spunem că lucrurile acestea se întâmplă, trebuie să spunem unde anume se întâmplă.

A rămas că vom stabili de comun acord o întâlnire în care să vedem în ce fel putem să colaborăm astfel încât să se reducă situațiile acestea.”

Atât Consiliul Național al Elevilor cât și Consiliul Elevilor București susțin că abuzul sexual în școli este un fenomen generalizat în România și că le sunt aduse la cunoștintă frecvent de către elevi astfel de cazuri.

„Primim extrem de multe raportări cu privire la cazurile de abuz sexual din școli și licee. Doar semestrul ăsta am avut e-mailul plin de raportări de genul acesta.”, a declarat președintele Consiliului Elevilor București, Delia Glăvan, pentru Cultura la Dubă.

Aceasta susține că în majoritatea cazurilor care au fost aduse în atenția Consiliului sunt demarate anchete în cadrul instituțiilor de învățământ, iar colaborarea Consiliului cu Departamentul de Siguranță Școlară din cadrul Poliției Capitalei este una foarte bună. Cu toate acestea, problema se perpetuează, iar mulți dintre elevi acuză în continuare mușamalizarea și minimizarea faptelor de hărțuire sexuală.

The post Elevi la protestul față de abuzul sexual în școli, de la ISMB: “În spatele acestor ziduri sunt oameni care profită de pozițiile lor de putere” appeared first on Cultura la dubă.

Vanina Vignal este regizoare și co-director artistic al festivalului de film documentar despre drepturile omului One World Romania, are loc până pe 20 iunie, la București.

Și-a început cariera ca actriță, în Franța, însă din cauza unor traume suferite în copilărie, a realizat că locul ei este în spatele camerei. Pe când era doar un copil, Vanina a trăit lucruri pe care mulți dintre noi nu le-ar putea înțelege sau procesa. În familia ei, prestigiul, puterea și influența s-au îmbinat cu înclinația spre abuz. 

Vanina reușește să-și proceseze trauma îmbinând terapia cu o pasiune către care s-a îndreptat instinctiv – filmul documentar. Filmele sale, „Stella”(2007) și „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu exista?”(2012), spun poveștile a două femei care experimentează forme diferite de alienare. 

Pentru Vanina, să vină în România a însemnat să găsească un loc unde nu se mai simte singură. A ajuns aici pentru prima dată în 1990, pentru a juca într-un spectacol la Teatrul Național din Iași. Apoi, filmele ei au adus-o înapoi aici, fiind construite în jurul a două familii române. În 2013, Vanina l-a cunoscut pe Andrei Rus, care i-a propus în 2018 să facă împreună selecția de filme pentru One World Romania. 

În interviul de mai jos, Vanina Vignal s-a deschis și ne-a vorbit despre traumă, abuz și suferință, dar și despre cum a reușit să proceseze aceste lucruri și să le folosească pentru a crea ceva pozitiv pentru sine și cei din jur. 

***

Tema One World România de anul acesta este feminismul. De ce ați ales această temă?

În fiecare an avem foarte multe filme făcute de femei. Mai ales pentru că este un festival de film despre drepturile omului și, mai specific, de documentar. Sunt mai multe regizoare decât regizori de film documentar. 

În fiecare an aveam o categorie dedicată cineastelor, așa că am decis să dedicăm ediția de anul acesta cu totul acestei teme. Sunt destul de multe problematici de pus în lumină. 

Care sunt aceste probleme?

Sexismul nu este rezolvat deloc. Violul nu este rezolvat, fie în afara casei sau înăuntrul casei. Violul conjugal este în continuare o problemă mare. Și acesta nu se întâmplă doar în cazul femeilor care au avut deja astfel de probleme. Sunt femei care știu să se apere, dar care cad în capcana iubirii și nu-și dau seama că bărbatul din fața lor nu e okay. Și se ajunge până la viol sau la abuz psihic, la relații foarte toxice. Femeile, în majoritatea cazurilor, tot nu sunt plătite ca bărbații.

Spunem că e mai bine, vrem să fie mai bine, și într-adevăr într-un fel e mai bine. Dar există alienare atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor, cum e în cazul Stellei, cu care am făcut eu primul film. Ea se afla într-o capcană de relație. Își iubea soțul, dar era o relație care nu era în regulă deloc. 

A fost foarte interesant că prin relația noastră de filmeur-filmée, Stella a avut, în sfârșit, pe cineva care a fost acolo pentru ea, care a ascultat-o, într-un moment din viața ei în care era la capătul depresiei. Atenția mea a ajutat-o mult. Am făcut acest prim film fără școală de cinema.

Cum ați cunoscut-o pe Stella și cum ați ajuns să faceți acest film?

Pentru că știam română, un regizor m-a rugat să-i fiu asistentă pentru că voia să facă un film cu rromii care trăiau „pe platz” (cum ziceau ei)  din suburbia Parisului („un bidonville”). M-am dus, l-am ajutat, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram de acord cu ce făcea. Era ca și cum nu vedea ce se întâmpla în jurul nostru, nu vedea filmul pe care îl vedeam eu.

Avea o idee preconcepută și se ducea într-acolo, cu intenții foarte bune, dar filmul lui era contra ce voia el să facă. Le lua oamenilor interviuri, dar nu îi asculta pe bune.

Eu, mergând cu el „pe platz”, am văzut femei preocupate să obțină bani ca să aibă ce pune pe masă, să fie curat și ordine ca acasă. Am văzut o viață normală de sat, dar în niște condiții imposibile. Îi voi mulțumi acelui regizor toată viața. Datorită lui am avut curaj să încerc și eu. Nu puteam să fac mai rău decât el, asta era clar. 

Am cumpărat o cameră. O întâlnisem deja pe Stella. Bărbatul ei vorbea și ea stătea mereu alături, așteptând, fără să zică un cuvânt. Și s-a întâmplat ceva între noi două, nu știu ce. Era ceva cu ea, trebuia să fac un film cu ea și trebuia să-l fac chiar atunci. 

Nu am petrecut ani de zile ca să finanțez filmul, scriind zeci de dosare, doar l-am făcut pur și simplu. Și apoi am realizat ce cadou mi-am făcut și i-am făcut și ei, Stellei. Ea a început să se folosească de relația asta triangulară pentru a-i spune bărbatului ei ce nu îndrăznea să spună până atunci. Pentru că eram acolo în spatele camerei, fără să spun nimic, ea găsea curaj. 

Prin filmul acesta am văzut încă un caz de femeie care e cu totul alienată, care a ajuns într-o capcană, ca multe alte femei. Și când spun asta, mă includ.

Prin filmul nostru, Stella a înțeles niște lucruri pe care eu le-am înțeles cu psihanalista mea. 

Ne puteți explica în ce constă capcana în care simțiți că ați căzut?

Eu am fost abuzată psihic și sexual, ca să vorbesc de mine.

Am fost abuzată ca adult, asta și pentru că am fost abuzată de când eram un bebeluș, de tatăl meu.

Până când am reușit să lucrez pe asta și să numesc, să analizez acest lucru, bineînțeles că am fost atrasă de persoane care erau ca tatăl meu. Fie bărbați, fie femei. 

Am avut probleme și cu femei abuzive. Există, nu este doar apanajul bărbaților. Auzim mai mult de bărbați care abuzează de femei, dar se poate și invers. Dacă aș fi crescut într-o familie în care granițele erau bine puse, poate în relațiile mele de iubire și de prietenie aș fi putut seta niște limite. N-am știut să fac asta, lucrez la asta. 

Fac încă psihanaliză de două ori pe săptămână. Cred că o să am nevoie toată viața de asta, pentru a încerca să am o viață normală. Că face parte din mine, nu pot să pretind că nu a existat. Această experiență mă face ceea ce sunt astăzi, adică o persoană empatică, o persoană căreia îi pasă de cei din jur, care e sensibilă la abuzuri de toate felurile: sexuale, politice, rasiale, sociale etc.

Cum anume se îmbină terapia cu filmele dumneavoastră?

Stella sunt eu. Teona, Ioana, Rodica (nr. din al doilea film al Vaninei, „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu există?”) sunt eu. Toate aceste femei care au suferit, care au avut probleme pentru a înțelege de ce suferă, tăcerea care a fost moștenită de la o generație la alta. Erau exact aceleași probleme pe care le aveam eu și pe care încă le am. 

Acum fac un film documentar prin care încerc să înțeleg mecanismele care au făcut ca în familia mea să fie incest. Dar nu este doar incestul tatălui meu, vine de foarte departe in arborele genealogic al familiei. 

Când ești tânăr, ai tendința să spui: „Tatăl meu a abuzat de mine, e un monstru”. Nu, nu e un monstru. A pățit și el ceva și nu a lucrat cu el, deci a transmis ceea ce a primit generației de după. Cu acest film deschid acest cadou otrăvit, pun totul pe masă și ce este absolut oribil. Mă uit și încerc să înțeleg. 

De când eram mică am știut, fără să pot să pun în cuvinte, că ceva nu e ok între bunica și cel puțin doi dintre cei nouă copii. 

Vedeam probleme cu doi dintre ei, cu tatăl meu și sora cea mai mare. Pentru că în familia mea avem case vechi de peste 200 de ani, am efectiv mii de documente. Orice vrei, scrisori, corespondențe pe șase generații. Nimeni nu a făcut nimic cu aceste scrisori și documente. Nimeni nu s-a uitat pe bune, iar eu am început. Am înțeles foarte multe lucruri din ele.

Acum fac o anchetă în trecut și deja am putut pune deoparte niște ramuri din familie care erau sănătoase și am înțeles de pe care ramură vine boala. Este un personaj, fratele stră-bunicii mele. Când citesc scrisorile lui, vomit direct. Nu pot, este ceva în mine care recunoaște ce a trăit. 

Având în vedere că e un subiect atât de dureros, cum ați decis să faceți acest film despre abuzul din familia dumneavoastră și de unde vine puterea de a-l duce la capăt?

A trebuit să parcurg un drum foarte lung cu psihanaliza și cu filmele. Când mă uitam cu monteuza a mea la cadrele pentru „După tăcere” am considerat că era prea mult să spun și povestea mea în același film. Deci am zis că trebuie să fac un film și cu personajul Vanina, când voi putea. De atunci am știut că îl voi face. 

Este foarte interesant, pentru că filmul ajută psihanaliza, iar psihanaliza ajută filmul.

Sunt momente în care e prea dureros să mă uit la tot ce am moștenit. Dar îmi spun: „Hai, pentru film!” sau „Hai, pentru psihanaliză!”. 

Știu că am foarte mare noroc că am uneltele acestea artistice. Când va exista filmul acesta, oamenii îl vor primi și îi va ajuta cum am fost eu ajutată de alte filme și alte cărți. Măcar asta să fac, să transform în ceva pozitiv. Și pe mine mă ajută, oricum.

Când ați descoperit că terapia vă poate ajuta să procesați trauma prin care ați trecut?

Am fost prima dată la psiholog când aveam șapte ani, pentru că părinții mei divorțau. Dar acesta era doar vârful icebergului. Fusesem deja abuzată ca bebeluș, dar nu-mi aduceam aminte conștient, și eram în continuare abuzată dar nu puteam încă să analizez: aveam nevoie de un tată, nu puteam încă să „văd” fără sa explodez psihic, chiar cu ajutorul unui terapeut. Era prea devreme. 

Abuzul sexual e un abuz de putere, înainte de toate. Oamenii capabili să facă asta sunt foarte bolnavi. 

Acum îl văd pe tatăl meu ca pe un biet copil care nu se putea elibera de sub puterea mamei lui, care era și ea bolnavă. Eu am avut șansa aceasta pentru că părinții mei s-au despărțit. Prin mama am ajuns la psiholog, am avut unealta aceasta. Am știut că există un loc unde pot să mă duc, care este al meu, doar al meu. Căci la mine ușile erau mereu deschise cu tata.

La 12 ani când am vrut din nou să mor, am spus: „Vreau să mă duc la psiholog.” Știam că există. Tot nu vorbeam de sex, era imposibil, nici nu trecea prin capul meul. Chiar dacă se întâmpla în acel moment, tot nu puteam. 

Care a fost momentul în care ați reușit să verbalizați? 

Am început drumul (extrem de lung) la 27 de ani. Am putut pentru că o verișoară care a fost abuzată de tata mi-a spus că vrea să facă un proces, iar eu să depun mărturie. 

Pentru că verișoara mea a vorbit, am discutat cu mai mulți membri ai familiei.

Am aflat că tatăl meu abuzase și de două surori ale mamei mele. Am început să văd că nu eram doar eu. Și atunci au apărut bănuielile că poate se întâmplă același lucru și cu fratele meu cel mai mic. 

Aveam 18 ani când fratele meu s-a născut. Mama lui era fantastică, aveam încredere în ea. Din păcate, a murit după 10 luni. Eu aveam doar un lucru în minte: cum să-l protejez pe fratele meu? Am încercat, dar n-am putut. Eram prea mică și am căzut din nou în capcana tatălui meu.

Când aveam 29 de ani, am înțeles de ce nu am putut elabora, nici analiza ce mi se întâmplase. M-am dus « la brigade des mineurs » (brigada minorilor) și suntem mulți din familia mea care au depus mărturie.

Dar tatăl meu era un diplomat, un ambasador, un om politic. Avea multă putere. Era frumos, era mare, vorbea bine, păcălea pe toată lumea.

Cu ocazia aceasta, am fost la psihologi de copii ca să învăț cum să vorbesc cu fratele meu. Și psihologii îmi spuneau să nu îi spun nimic rău de tata : când ești copil, mama și tata sunt universul, fratele meu nu putea face altceva decât să-l apere pe tatăl lui. 

Dacă un copil începe să spună ceva, e în regulă, atunci poți răspunde, dar cu mare grijă. Așa am înțeles de ce nu am putut vorbi nici eu când eram mică. Nu puteam vorbi pentru că era tatăl meu și aveam nevoie de el. Asta cunoșteam. 

Bineînțeles că atunci am făcut tot ce am putut. Am fost în justiție și mi-am asumat toate riscurile pentru că nu voiam ca el să-mi spună într-o zi că nu am încercat să-l salvez, cum i-am reproșat eu mamei. 

Ce v-a determinat să alegeți facultatea de actorie? 

Eu cred că era legat de trauma mea. De aceea m-am și oprit la un moment dat. Ca foarte mulți puști, voiam să fiu pe scenă. Era latura asta. Dar ce am înțeles este că inconștient, când eram pe scenă, eram sub privirea regizorului, publicului și eram în aceeași poziție neplăcută în care eram cu tatăl meu.

Am trăit în teatru și multe abuzuri. Sunt foarte mulți regizori și în teatru și în film, care abuzează de puterea lor. Care sapă după reacția pe care vor s-o obțină, dar cărora nu le pasă cum ești după. Bineînțeles sunt și regizori foarte buni. 

Dar eu vorbesc de perioada în care aveam între 15 și 25 de ani, când nu știam, când nu eram atrasă de persoane în regulă pentru că veneam de unde veneam, când nu puteam să spun nu. M-am aflat în niște situații destul de neplăcute. 

Unul din jocurile tatei… în general nu vorbesc despre ce făceam pentru că urăsc asta, nu vreau să pun publicul în poziție de voyeur. Și în general când vorbim de incest, asta se face. Se spun detaliile, ce și cum s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Și nu asta e problema, ce și cum ți-a făcut, ci cum ai rămas după. Dar spun din când în când doar un lucru, pentru că e important. 

Unul din jocurile lui sexuale era să mă pună într-o poziție de voyeur când el făcea dragoste. Erau două trei persoane, femei diferite, în fiecare weekend. Îl excita să se uite la mine. Eu eram acolo și tot nu înțeleg de ce femeile nu spuneau nu. Eu nu respiram, eram în apnee tot timpul. Îi plăcea să facă asta sub privirea mea. 

Chiar și în timpul acțiunii judiciare pentru fratele meu nu puteam să spun asta la Protecția Copilului pentru că îmi era încă foarte rușine.  N-am putut să vorbesc despre asta. Chiar credeam de când eram un copil că eu am fost voyeur, că am fost obsedată sexual. 

Și vorbim aici de un joc, cu un fel de scenă. Eu eram publicul, iar lui asta îi făcea plăcere. Și eu cred că asta a avut un mare rol în dorința mea de a fi pe o scenă. 

Când am început drumul cu la Police des mineurs și am vorbit cu psihologi pentru copii, am înțeles că nu mai vreau să fiu sub privirea altcuiva. Că vreau să fiu mai în spate și m-am oprit brusc din actorie. 

Eram în două companii de teatru. Am înțeles atunci că nu eram actriță pentru motive sănătoase. Sunt foarte bine în spatele camerei. Cred că am găsit un loc care e bun pentru mine în viața asta. 

Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza. E foarte ușor să abuzezi de oamenii pe care îi filmezi, pentru că ai putere atunci când ai o cameră.  Mereu oamenii pe care îi filmezi îți vor da niște lucruri pe care de fapt nu vor să ți le dea. Dar nu-și vor da seama pentru că e presiune, pentru că sunt intimidați. E responsabilitatea ta de a nu monta aceste momente, de a nu profita de situația aceasta.

E la fel și pentru un jurnalist și pentru un fotograf. Trebuie să conștientizăm că avem o putere foarte mare.

Vorbind de selecție filmelor de la One World Romania, cum ați ajuns să coordonați, alături de Andrei Rus, direcția artistică a festivalului?

Pentru că am făcut filme care au legătură cu tema drepturilor omului – nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că pur și simplu asta e zona care mă interesează -, filmele mele au fost selecționate și la festivaluri generale și la festivaluri tematice. Ce m-a mirat extrem de mult a fost ca foarte multe filme din aceste festivale tematice erau extrem de problematice pentru mine dintr-un punct de vedere etic : personajele erau abuzate de „regizori” care nu se gândeau la ei, ci la „filmul” lor. Filme cu teme „human rights”  făcute de persoane care abuzează de puterea lor…

Când am vorbit despre contradicția aceasta cu Andrei eram la un festival în Franța, în 2013 – de atunci suntem prieteni. în 2018 când a devenit director, m-a invitat să facem împreună selecția pentru One World Romania : poate o facem mai bine? Nu făcusem asta niciodată. Și chiar cred că am făcut-o bine. Nu am selectat filme problematice, se poate și altfel: sunt destule filme bune în fiecare an care au și o componentă human rights, dar nu abuzează de nimeni. Dar bineînțeles, asta înseamnă o muncă. Trebuie să vezi extrem de multe filme. 

M-a ajutat foarte mult să vin la festival pentru că eram într-o fază super down.

Am zis că mă voi duce acolo unde viața va fi mai blândă pentru mine. Așa că m-am întors în București. 

Andrei era directorul festivalului și voia să lucrăm împreună. La momentul acesta fost foarte prețios să lucrez într-o echipă, mai ales simpatică. A fost vindecător pentru mine. 

În încheiere, dumneavoastră cum ați răspunde la problema pe care ați ridicat-o la festival anul acesta: de ce există mai multe realizatoare de film documentar, iar lumea filmului de ficțiune e dominată de bărbați?

Bani.

Iar femeile nu vor bani?

Îți voi povesti ceva. Am avut un mare succes cu „Stella”. Uimitor că atunci cand am început filmarea, mi-am spus că dacă va ieși prost, va ieși prost și aia e. Era copilul meu, am vrut să încerc ce simțeam că trebuie musai sa fac. 

Rezultat? S-a dus peste tot, a avut premii. Incredibil, fără să fac o școală de film… Și bineînțeles, pentru că aveam succes, am avut și foarte multe propuneri, printre care să fiu profesoară. 

Eu mă simțeam impostoare, am refuzat. Avem tendința, noi femeile, să ne simțim impostoare. Pe de altă parte, am vorbit atunci cu un bărbat care nu făcuse niciun film, dar făcuse o școală. Iar el era profesor. El nu se simtea impostor. Asta e diferența majoră pentru mine. 

Nu îmi place să generalizez, dar mi se pare ca bărbații sunt crescuți într-un fel în care li se pare normal să ocupe o funcție importantă, iar noi încă suntem crescute în alt fel, să nu ieșim în evidență.

Apoi, sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema, iar în cinema documentar și mai puțini. Poate că noi suntem crescute ca să fim pregătite să ne sacrificăm, într-un fel să nu fim plătite pentru munca noastră sau să fim plătite prost, și fără să fie recunoscut ce facem.
Și atunci, poate acceptăm mai ușor condițiile de muncă mai fragile economic, ceea ce foarte mulți bărbați nu ar face. Dacă nu sunt bani, nu fac filme.

Duminică, pe 20 iunie la ora 19 la UNATC, chiar vom avea o dezbatere despre egalitatea de gen în industria de film și teatru.

Ce știu este ca eu, ca și foarte multe femei pe care le cunosc, facem filme cu nimic. Suntem obișnuite încă, din păcate, să nu ne cerem locul și să ne strecurăm ca să facem ce vrem să facem. 

The post Vanina Vignal, regizoare: „Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza.” appeared first on Cultura la dubă.