“Nu mă așteptam să fie atâtea săli pline, nu știu de ce se întâmplă asta, de ce un film devine dintr-o dată cu succes la public. Nu l-am făcut nici pentru festival, nici pentru succes la public, iar când văd că se întâmplă asta, înseamnă că ceva oi fi făcut bine.”, spune regizorul Bogdan Mureșanu pentru Cultura la dubă.

Aflat la primul său lungmetraj, Bogdan Mureșanu continuă traseul extraordinar pe care l-a avut cu scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, premiat de Academia Europeană de Film și selectat pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar. De altfel, scurtmetrajul cu Adrian Văncică și Ioana Flora în rolurile principale este inserat perfect în “Anul Nou care n-a fost”, devenit un film-puzzle despre zilele de 20-21 decembrie 1989 în București.

“A fost de la bun început ideea de a avea un lungmetraj cu acest scenariu, dinainte de scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, sau el a apărut doar după succesul scurtmetrajului?

Am avut ideea de a face un lungmetraj despre demolări cu mult înainte de Cadoul de Crăciun. Povestea doamnei a cărei casă se demolează, interpretată de Emilia Dobrin, e o poveste veche. Numai că nu găsisem soluțiile să fac filmul. Și atunci am făcut acea pastilă cu Cadoul de Crăciun, care mi se părea tot timpul că e un fragment dintr-o poveste mai mare.

Așa că am făcut filmul ca atare, caleidoscopic, am inclus mare parte din poveștile care mă interesau. Mi-a plăcut să fac asta, să fac finalul acestui film în mod special.

Care chiar este impresionant, emoționant. E interesant că pe parcursul filmului s-au tot auzit râsete în sală, ca și cum asistam la o comedie, dar deznodământul era din ce în ce mai trist, a stârnit emoții din alt registru.

Da, de aceea i-am spus tragicomedie. Așa l-am văzut eu, ca un carusel de emoții. Știi care e paradoxul când faci un film? Petreci atât de mult timp cu el, îl editezi și apoi când scapi de el, scapi. Eu l-am evacuat din mine acum aproape un an, iar acum trăiesc doar bucuria de a-I vedea pe ceilalți relaționând cu filmul. Sunt recunoscător publicului și celor care îl văd.

De ce ai fost așa de interesat să vorbești despre comunism?

Pentru că am și trăit puțin în perioada aia, pentru că mi s-a părut că ziua aia a fost o zi izbăvitoare și pentru că din interes artistic am vrut să fac și eu propria mea viziune asupra unor momente importante din istoria noastră. S-au făcut filme pe acest subiect, dar am vrut să fac un pic altfel.

Am știut de la bun început că nu e un film lent, că ar putea să atragă publicul, pentru că are momente de umor, dar nu mi-am închipui că va fi așa, sincer. M-am gândit că va avea o formă modernă, cred că e un film Tik-Tok, făcut din sketchuri, dar are o noimă. L-am făcut așa fiindcă așa se făceau scenetele de televiziune odinioară, mai ales cele de Revelion.

Dar cel mai mult am vrut să fie despre abolirea gândirii critice, că asta a cauzat toată problema atunci, nu mai aveai voie să ai gândire critică, era bine doar ce ți se dicta. Iar asta poate să apară oricând, mai ales în zilele noastre, când ai doar buton de like și dislike.

Cum a fost pentru tine să gestionezi un proiect atât de mare, fiind la primul tău lungmetraj?

A fost dificil. Putea să fie și al 2-lea și al 10-lea lungmetraj, că tot era greu. E un film dificil de făcut, cu 40 de actori, o mulțime de locații. Nu cred că acum aș mai putea să îl fac.

De ce?

Pentru că acum știu cât de dificil este. Hahaha. Când m-am apucat de proiectul ăsta nu eram pregătit nici fizic nici psihic. Nu am putut să dorm în perioada aia, probabil din cauza adrenalinei, nu am putut să dorm bine multe luni, de aceea devenisem și foarte slab.

Ce fel de frământări ai avut pe parcursul filmărilor, ca regizor, ca om?

Aveam dubii în privința multor locații, eu nu știam cum o să iasă un film compus din atâtea locații, atâtea piese într-un puzzle. M-am străduit să joace toți actorii oarecum în aceeași cheie, am avut niște variații de joc și doar am sperat că o să funcționeze. Mi-am luat niște măsuri de precauție, am gândit momentele de umor, finalul grandios, toate lucrurile astea erau în mintea mea când am scris scenariul.

Chiar și muzica era notată în scenariu. Dar una este planul și alta e înfăptuirea lui.

Ce așteptări ai acum de la film?

Orice așteptare am avut mi-a fost depășită. Doar ce s-a întâmplat la Veneția, cu 4 premii, este uluitor. Unul dintre ele, cel mai important, zic eu, este premiul criticilor raportat la toate filmele din competiție, vreo 50 de filme cred.

Iar în ceea ce privește publicul, mă bucură că am văzut mulți tineri, e un public divers, din diverse categorii. Fiind un film despre oameni, nu despre comunism, cred că poate fi atrăgător.

Ce urmează acum pentru tine? Lucrezi la alt film?

Lucrez de câțiva ani la o animație care îmi place foarte mult și este posibil să ne mai auzim la anul.”, a declarat Bogdan Mureșanu pentru Cultura la dubă.

Din distribuție fac parte Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei  Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora şi Ada Galeş, precum și Victoria Raileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru, Ion Sapdaru, Mircea Andreescu, Radu Gabriel, Vlad Ionuţ Popescu, Theodor Şoptelea, Răzvan Vasilescu, Ioan Paraschiv, Doru Cătănescu, Gabriel Spahiu, Angel Popescu, Nicodim Ungureanu, Ilinca Hărnuţ, Sorin Cociş, Marius Damian, Marian Adochiţei, Dana Voicu, Afrodita Androne, Virgil Aioanei, Luca Toma şi mulţi alţii.

Ada Solomon (Nomada Solo), Viorel Chesaru (Chainsaw Europe), Vanja Kovacevic (All Inclusive, Serbia), sunt coproducătorii filmului, alături de Claudia Nedelcu Duca din partea  TVR. Irina Enea şi Bogdan Luca sunt producătorii executivi ai filmului. Producători asociaţi: Theo Nissim, Dan Burlac, Adrian Văncică şi Adriana Bumbeş.

Boroka Biro şi Tudor Platon sunt directori de imagine, iar montajul a fost realizat de Vanja Kovacevic şi Mircea Lăcătuş.

The post “Anul Nou care n-a fost” intră de azi în cinematografele din țară. Bogdan Mureșanu: “Nu cred că aș putea să mai fac acum acest film.” appeared first on Cultura la dubă.

Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.

Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.

În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

***

“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?

E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.

Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.

După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.

Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.

Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.

Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?

Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.

Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.

Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.

Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.

Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.

Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.

Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?

Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.

Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.

Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.

Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.

Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.

Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.

N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.

Ce te-a motivat să faci filmul acesta?

Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?

Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.

Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.

Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.

Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.

Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.

Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.

Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.

Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.

Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.

Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.

Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.

Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.

Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.

Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.

Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.

Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.

Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.

Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.

Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.

Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.

În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.

Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?

Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.

Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.

Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.

Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?

Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.

Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.

Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?

Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.

Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?

Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.

Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.

Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.

Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?

Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.

Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”

The post Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate: “Publicul de multiplex ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în promovare.” appeared first on Cultura la dubă.

Primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a anunțat că a semnat azi contractul de proiectare a Muzeului Național al Revoluției, un proiect existent doar pe hârtie de câțiva ani încoace.

Ministerul Culturii se va ocupa de reabilitarea clădirii Garnizoanei militare din Piața Libertății din Timișoara și transformarea ei în muzeu. Iar Primăria Municipiului Timișoara va fi responsabilă de organizarea de sesiuni de consultare și implicare publică, în vederea elaborării conceptului muzeului.

Primarul Fritz estimează că muzeul va fi gata peste 3 ani, dar că în 2023, când Timișoara va fi Capitală Europeană a Culturii, va putea fi folosită pentru evenimente curtea interioară, cu o suprafață de peste 5000 de mp.

Valoarea contractului de proiectare este de 1,14 milioane de euro, iar finanțarea lucrărilor de execuție se vor face în cadrul acordului dintre Guvernul României și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, prin care mai multe obiective de patrimoniu, printre care și fosta garnizoană militară a Timișoarei vor fi restaurate și modernizate. 

Clădirea istorică a garnizoanei este atestată de la 1727. În secolul al 18-lea, aici erau găzduiți generalii guvernatori militari ai Timișoarei.

În perioada 1849–1860 a fost sediul administrativ al nou înființatei provincii Voivodina Sârbească Banatul Timișean. Tot aici a fost cazat împăratul Franz Joseph, în timpul vizitei la Timișoara din 14–16 iunie 1852.

În 1923 regele Ferdinand și regina Maria au plantat cei doi stejari care se află și astăzi în fața clădirii. (vezi în imaginea de sus)

Până acum, aici a avut sediul Muzeul Militar din Timișoara. Din 2019, clădirea a trecut de la MAPN la Ministerul Culturii, în vederea înființării Muzeului Național al Revoluției.

În același timp, la București va fi deschis un Muzeu al Ororilor Comunismului. Aflați mai multe AICI.

The post Muzeul Național al Revoluției va fi găzduit de garnizoana militară din centrul Timișoarei, după reabilitarea ei appeared first on Cultura la dubă.

Imagini surprinse în copilăria sa, chiar în luna decembrie a anului 1989, cu câteva zile înainte de Revoluție, ne amintesc de anii copilăriei noastre, ai generației cu cheia la gât.

Am vrut să aflăm cine este Elven Bird și cum a ajuns ea pe scena muzicală din România. Așa am descoperit-o pe Iulia Munteanu, o tânără din Covasna, care s-a dezvoltat și trăiește prin muzică.

Noul său album, The Japanese Tree, este disponibil aici și cuprinde colaborări cu Dan Byron și A.G Weinberger.

***

Cine este Elven Bird și cum te-ai apucat de muzică?

Elven Bird este un personaj dintr-o lume fantastică, numele acesta fiind inspirat din mitologia lui Tolkien. Este o pasăre elfa care își cânta povestea liniștită, liberă și chiar dacă nu mai e nimeni prin pădure în acel moment s-o asculte. Pentru simplul fapt că există și că are șansă de a cânta.

Muzica a făcut parte din viață mea de mic copil, la 4 ani deja urcasem pe o scenă adevărată în care cântăm la micul meu pian de lemn câteva cântece învățate după ureche, din desenele animate și de la radio.

Am continuat apoi cu concursuri folk în aprope toată țară, unde am obținut premii importante, iar din 2010 am ales să îmi compun propriile cântece, lăsând două albume de cant-autor: unul în engleză ‘Eyes closed’, în genul indie folk cu influențe de jazz, și altul în limba română ‘Se plâng de mine îngerii’, album ce include și prelucrări folclorice din zona mea, județul Covasna.

Să spunem că ce m-a adus până aici, la songwriting și ultimul meu album, The Japanese Tree, a pornit dintr-o joacă și că a rămas o continuă explorare până în prezent.

Mai ai și altă ocupație în afară de cântat?

Citesc, iubesc natura cu toate ale ei, animăluțele și gătesc când am timp.

E foarte emoționant videoclipul, pare că ne retrăim cu toții copilăria prin el. Tu ești fetița din imagini?

Da, sunt eu, Iulia cea mică, care la aproape 5 ani se putea exprima cel mai bine prin muzică, pentru că în general eram un copil tăcut și extrem de timid. Sunetele mi-au adus bucurie deplină și liniște, pentru că se creea un univers absolut al meu, unic. N-am cum să uit asta vreodată.

Ce îți amintești din acele vremuri, copilăria în comunism și în perioada de după Revoluție?

Sunt sigură de faptul că a avea această înregistrare, o casetă de 2 ore și jumătate, cu filmări în diferite zile ale aceluiași an, m-a ajutat mult să nu se șteargă din memorie multe amintiri legate efectiv de momentele surprinse pe casetă, momente care adună cumva tot e a fost mai frumos și mai bun de când eram copil.

Urmărind imaginile, îmi amintesc foarte bine ce era în mintea și sufletul meu, de ce am simțit una sau alta, ce am spus sau s-a spus dincolo de ce s-a filmat, acum privind lucrurile cu alți ochi și cumva cu înțelegere și emoție pentru Iulia cea mică, care suferea destul de mult. Sunt conexiuni care leagă întreagă poveste și îmi face bine uneori să retrăiesc aceste stări.

Amintirile mele legate de finalul perioadei anilor 80 și revoluția 89 sunt cumva învăluite într-o stare de bine, avându-i mereu pe mama și tata aproape, nesimțind în vreun fel niciun fel de lipsuri.

Însă cel mai clar îmi amintesc, în afara de jocul cu păpușile și când cântam cu vocea sau la pian, ora aceea magică în care rulau desenele animate la televizor. În acel interval, toți, absolut toți copiii din fața blocului erau în fața ecranului pentru a urmări Sandi Bell sau Nils Holersson. I

Iar revoluția a început la Timișoara exact în seara în care are loc serbarea de Crăciun din sala de cultură unde susțin primul meu recital la pian.

Cum de aveați cameră video? Era un privilegiu pe atunci.

Această casetă este o comoară neprețuită și am păstrat-o ca atare.

Vremurile acelor ani, din ce am văzut și înțeles mai târziu, au fost pline de lipsuri. Deci era cumva imposibil ca niște oameni, civili, să poată surprinde imagini filmate în arhiva personală.

Însă prietenul nostru de familie, care era un sas, Moni Stauble, profesor de biologie pe atunci, primea din Germania diferite aparate electronice, a fost cel care ne-a filmat, tata având această idee absolut minunată de a ne lasa moștenire asemenea amintiri.

Despre ce e melodia?

Inițial titlul a fost ‘Where the lilies grow’ , care înseamnă să te poți ancora și transpune într-un timp și stare care îți aduc cea mai mare bucurie, liniște, să îți găsești locul care te face cu adevărat fericit.

Pentru mine, anii copilăriei vor rămâne forever cei mai frumoși ani, pentru că viața, timpul, totul se scurgea altfel și oamenii dragi, de fapt toți oamenii de care eram eu conștientă în momentul ăla, erau în viață, erau printre noi.

Semeni foarte mult la voce cu Birdy. E o sursă de inspirație pentru tine?

Nimeni nu poate fi original în ziua de azi, fiind evident că inspirația provine dintr un amalgam de sonorități, artiști pe care îi asimilezi în timp. Birdy este un artist interesant, dar recunosc că nu suntem pe aceeași lungime de undă și că nici n-am prea ascultat ascultat din cântecele ei.

Dacă ar fi să menționez câteva nume pe care le iubesc și care au rămas că parte din mine pentru totdeauna ar fi: Mark Knopfler, Sting, Loreena McKennitt, Debussy, Ella Fitzgerald, Ane Brun, Nina Simone, Tracy Chapman, Paul Simon, Sade sau Chet Baker.

De ce ai ales acest nume de scenă?

Am ales acest nume de scenă în primul rând pentru că simt și știu că m-am schimbat și pentru că aveam nevoie de ceva care să exprime o stare, o emoție, o idee, mai mult decât un individ, care se prezintă poate cu numele din buletin.

Recunosc că îmi transmite o stare foarte bună și mă învăluie într-un fel de mister atunci când urc pe scenă, iar lucrul asta îmi da un anumit fel de forță.

The post Copilăria în comunism. Imagini emoționante în noul videoclip Elven Bird – Lilies appeared first on Cultura la dubă.

He managed to leave Romania in 1987, going to Paris with a tourist visa, but, while he was there, his play “Horses at the window” was banned by the communist regime in Bucharest, right before the show’s premiere, so the playwright gets political asylum and settles in France.

He is o collaborator of the British radio station BBC from 1988 to 1989, but returns to Paris where he receives a scholarship to write about “Cultural resistance in Eastern Europe under communist regimes”.

30 years later, we met him in Bucharest and asked him how he regarded the country he was forced to leave.

Mr. Vișniec, there are 30 years since the Revolution in 1989, how does Romania look like today, what is the difference between what people wanted Romania to become and what it became?

There are many contrasts and many disappointments 30 years after the fall of communism, but we mustn’t throw everything in the bin of despair, because we’re living in a totally different Romania that the one in which some of us have waisted our youths.

Let us not forget that, still, it is a time of peace in this part of Europe, it’s a democracy that, for better or worse, works, there is a freedom on circulation, of leaving, of coming back, nobody is getting arrested coming out of a restaurant or in his apartment for criticizing the president or the government. I haven’t heard of people getting arrested at 4 a.m. and taken for questioning for criticizing the government. So, let us not forget the truly dark times of Romania’s recent history.

Of course, we can try to sum up our achievements, which are full of contrasts.

Perhaps Romania could have walked faster on the path to prosperity, perhaps Romania, if it have had a political class more attached to the people’s interests than their own interests, it would have had the chance of getting closer to the West, to get closet to those living standards. Perhaps it would have had more opportunities and would have attracted more investors if there were less corruption.

So, there are many of these perhaps and if‘s.

I don’t find it a pretty picture that 3-4 millions of Romanians are working abroad, which means a thinning of the intellect, of the work force and of the living forces of nature.

Politicians today should imagine a plan of attracting the diaspora back home, of creating opportunities, because Romanians have had important experiences in the West, let them come back with that experience to Romania.

So, not all is lost, nu we haven’t been 100% winners either.

In regards to the dreams and illusions of December 1989, of course we could say that there are many disappointments. But even then, people were in an equation of enthusiasm, and, often, those dreams were made out or poor knowledge of economical mechanisms and the way democracy works.

Everyone thought that there was a cause/effect relationship between democracy and prosperity, but there isn’t. Prosperity comes with different rules, other laws than freedom and democracy.

That’s the portrait of Romania, 30 years later.

“The western and French hands have always reached out to Romania. Not always did Romanians know how to grab those hands.”

How is Romania regarded in France, where you live?

Romania continues to gather some sympathy in France and to gain appreciation for what it does and often critiqued for what it doesn’t do, it’s an objective view. Every time there were cases of grave corruption in Romania, the foreign press spoke of it.

In the first 15 years, Romania’s image was a negative one, in the last 10 years it started getting better because Romanians gave themselves some chances. Romania had the presidency of the European Union, there was a France-Romania cultural season, there is currently a sort of emblematic exposition for Romania, in Bruxelles, a Brâncuși exposition, in the Europalia festival.

I would say that the western and French hands have always reached out to Romania. Not always did Romanians know how to grab those hands, the same way as they didn’t know how to use European funds in order to create what I would have called unity through economy, through infrastructure.

Romanian unity through infrastructure would have been a wonderful thing, that didn’t happen.

Romanian unity exists through language, culture, religion, free circulation, but the fact that in all these years there haven’t been built freeways between historical regions, that you can’t drive on a highway form Bucharest to Suceava or to Timișoara – that’s a historical fault of all the politicians that have had some power.

I have travelled to Portugal, Spain, Greece, at a time that these countries were fully European Union funds and construction sites were everywhere. Romanians were left out of those chances and are still divided, because it’s easier for someone in Timișoara to go to Budapest than to go to Bucharest.

That’s an example of grave error in judgement and action.

In the same time, Romania has a great cultural capital, there are many wonderful things happening in Romania regarding festivals, creativity.

“Today, the minister of sports in France is Romanian and there are some who say: Oh, you’re a Romanian like Roxana Mărăcineanu! Now, I often speak to people, artists and they say: oh, the girl who has been taking care of my mother for three years, and is doing a great job, she’s also a Romanian.

Romanians are serving Europe, they clean, they wipe the asses of the elderly, they are working hard… and that is an image of Romania.”

Matei Vișniec

You were speaking about the Brancusi exposition in Europalia. It seems like a form of hypocrisy from the authorities, because they take pride in Brancusi overseas, but in Romania they have done very little to preserve his legacy. One example is “Cumințenia Pământului”, that the state refused to purchase, and now is exposed in Bruxelles.

Let’s not forget, though, that Brancusi made a name for himself abroad, in France, that the French have preserved his workshop next to Georges Pompidou and if he hadn’t left Romania, he wouldn’t have achieved what he has achieved, he hadn’t become the father of modern art.

It pains me as well that some of the artists that have left Romania and represent the image if Romania overseas, aren’t as appreciated back home. There is still this complex that you first must make it abroad in order to be recognized in Romania.

But, in the same time, Brancusi represent an image of Romania.

In the same sense that, I often meet people in other countries, they each say something else: oh, you’re Romanian! Cioran! others say: oh, you’re Romanian, Hagi, other say Năstase or Nadia, other Tristan Tzara.

For each socio-professional category, Romania has got a different image.

The image is full of contrasts. The advantages are peace, democracy, the fact that Romania is part of the European Union is a giant leap, nobody would have imagined that this was possible back in 1989.

In the same time, Romania has been mistreated by the political classes’ personal interests. They are to blame for the fact that time was not made into civilization faster.

The post An interview with Matei Vișniec. Romania after more than 30 years form the revolution. appeared first on Cultura la dubă.

Matei Vișniec este cel mai apreciat dramaturg român contemporan, la nivel internațional, piesele sale fiind jucate frecvent în teatre din peste 30 de țări și la cele mai mari festivaluri. A primit numeroase distincții literare importante, locuiește la Paris și, în același timp, este jurnalist la Radio France Internationale.

A reușit să plece din România în 1987, la Paris, cu o viză turistică, dar, în timp ce se afla acolo, piesa sa “Caii la fereastră” este interzisă de regimul comunist de la București, chiar înainte de premiera spectacolului, astfel că dramaturgul cere azil politic și se stabilește în Franța.

Colaborează cu postul de radio britanic BBC între 1988-1989, de la Londra, dar se întoarce la Paris, unde primește o bursă de studii pentru a scrie o lucrare despre “Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste”.

30 de ani mai târziu, l-am întâlnit la București și l-am întrebat cum privește acum țara din care a fost nevoit să plece.

Domnule Vișniec, se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din 1989, cum arată România la 30 de ani de atunci, care este diferența între în ce își doreau românii să devină România și ce este ea la 30 de ani distanță?

Există foarte constraste și foarte multe decepții la 30 de ani după căderea comunismului, dar nici nu trebuie aruncat totul în pubela disperării, pentru că trăim într-o Românie cu totul și cu totul diferită față de cea în care unii dintre noi ne-am irosit primii ani ai tinereții.

Să nu uităm că, totuși, este o perioadă de pace în această zonă a Europei, este o democrație care, de bine, de rău, funcționează, există o libertatea de circulație, de a pleca, de a reveni, nimeni nu este arestat la ieșirea dintr-un restaurant sau într-un apartament unde l-a criticat pe președinte sau a criticat guvernul și n-am auzit să fi fost oameni ridicați dimineața la ora 4 și duși la interogatoriu pentru că au criticat regimul. Deci, să nu uităm perioadele cu adevărat negre din istoria recentă a României.

În rest, sigur că putem încerca să facem bilanțul realizărilor, care sunt pline de contraste.

Poate că România putea să meargă mai repede pe drumul prosperității, poate că România, dacă ar fi avut o clasă politică mai atașată de interesele obștești decât de interesele proprii, ar fi avut șansa de a se apropia mai mult de Occident, de a se apropia de nivelul de viață de acolo. Poate ar fi avut mai multe oportunități și ar fi atras mai mulți investitori dacă nu ar fi existat atâta corupție.

Deci, există mulți astfel de poate și dacă.

Nu mi se pare cel mai fericit tablou nici faptul că 3-4 milioane de români lucrează în străinătate, ceea ce înseamnă o scurgere a materiei cenușii, a forței de muncă și a forțelor vii ale națiunii.

Ar trebui ca politicienii de azi să imagineze un plan de reatragere a diasporei înapoi în țară, de creare de oportunități, pentru ca românii care au avut o experiență importantă în occident, să revină cu experiența lor în România.

Așadar, nici nu e totul pierdut, dar nici nu am fost 100% câștigători.

În raport nu cu visele, ci cu iluziile din decembrie 1989, sigur că putem spune că există mari decepții. Dar și atunci oamenii erau într-o ecuație de entuziasm, iar deseori visele erau făcute dintr-o proastă cunoaștere a mecanismelor economice și a modului în care se instalează și funcționează democrația.

Toți oamenii au crezut că există o relație de la cauză la efect între democrație și prosperitate, dar nu există. Prosperitatea vine cu alte reguli, alte legi, decât vin libertatea și democrația.

Iată portretul României, după 30 de ani.

“Mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini.”

Matei Vișniec

Cum este privită România din Franța, unde locuiți dumneavoastră?

România continuă să aibă un capital de simpatie în Franța și să fie din când în când apreciată pentru ceea ce face și deseori criticată pentru ceea ce nu face, e o privire obiectivă. De câte ori au existat cazuri de corupție grave în România, presa străină a vorbit.

În primii 15 ani, imaginea României a fost mai degrabă negativă, în ultimii 10 ani s-a ameliorat pentru că românii și-au dat și unele șanse. România a asigurat președinția Uniunii Europene, a existat un sezon cultural Franța – România, în prezent există un fel de expoziție emblematică pentru România, la Bruxelles, expoziție Brâncuși, în cadrul festivalului Europalia.

Aș spune că mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini, după cum nu au știut românii să utilizeze fondurile europene ca să creeze ceea ce aș fi numit eu – unitatea prin economie, prin infrastructură.

Unitatea României prin infrastructură ar fi fost un lucru extraordinar, care nu s-a realizat.

Unitatea românilor este asigurată prin limbă, prin cultură, religie, liberă circulație, dar faptul că în toți acești ani nu s-au creat autostrăzi între regiunile istorice, că nu se poate merge pe autostradă între București – Suceava sau București – Timișoara – este o vină istorică a tuturor politicienilor care s-au perindat la putere.

Eu am călătorit în Portugalia, Spania, Grecia, la ora la care aceste țări foloseau din plin banii Uniunii Europene și duduiau șantierele. Românii au rămas în afara acestor șanse și în continuare sunt divizați, pentru că de la Timișoara îi e mai ușor omului să meargă la Budapesta, decât la București.

Iată un exemplu de gravă eroare de judecată și de acțiune.

În același timp, România are un capital cultural asigurat, sunt multe lucruri formidabile care se întâmplă în România din punct de vedere al festivalurilor, al creativității.

“Astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu! Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este.

Românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României. “

Matei Vișniec

Vorbeați, însă, despre expoziția Brâncuși din cadrul Europalia. Pare, totuși, o formă de ipocrizie din partea autorităților, pentru că se mândresc cu Brâncuși peste hotare, însă în țară s-au făcut foarte puține pentru memoria lui Brâncuși și pentru promovarea lui. Un singur exemplu e chiar Cumințenia Pământului, pe care statul a refuzat să o cumpere, dar acum ea este expusă la Bruxelles.

Să ne amintim, totuși, că Brâncuși s-a afirmat în străinătate, în Franța, că francezii i-au conservat atelierul lângă Georges Pompidou și dacă nu pleca din România, nu realiza ceea ce a realizat, nu devenea părintele artei moderne.

Și pe mine mă doare că unii artiști care au plecat din România și care au devenit imaginea României în străinătate, nu sunt la fel de apreciați în țară. Există încă acest complex că trebuie întâi să te afirmi în străinătate ca să fii recunoscut în interior.

Dar, în același timp, Brâncuși este o imagine a României.

După cum, deseori mă întâlnesc cu oameni în străinătate, fiecare exclamă altceva: ah, ești român! Cioran! alții spun: ah, ești român, Hagi, alții spun Năstase sau Nadia, alții Tristan Tzara.

Pentru fiecare categorie socio-profesională, România are o imagine.

De pildă astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu!

Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este.

Sigur, românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României.

Imaginea e plină de constraste. Atuurile sunt pacea, democrația, faptul că România face parte din Uniune e un salt gigantic, nimeni nu își imagina în 89 că se va putea.

Și, în același timp, e o Românie care a fost maltratată de interesele personale ale clasei politice, care poartă principala vinovăție a faptului că timpul nu s-a transformat în civilizație mai repede.

The post Cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? – Matei Vișniec appeared first on Cultura la dubă.

Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai citiți și apreciați autori români ai ultimilor 15 ani, deosebindu-se în special prin satira la adresa clasei politice și a realităților societății românești.

Este, în același timp, un bun cunoscător al fotbalului, sport care se regăsește deseori în scrierile sale, jurnalist, dar și un important traducător – a tradus peste 70 de cărți din engleză și franceză.

A trăit comunismul, dar și eliberarea României de sub el.

L-am întâlnit la București, orașul în care a locuit dintotdeauna, și l-am rugat să analizeze România de azi, cu bune și cu rele.

Domnule Paraschivescu, cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? Ce au sperat românii acum 30 de ani și unde au ajuns?

Reflexul este să-ți manifești decepția, tristețea, frustrarea. Ăsta e reflexul. Dacă stăm să ne gândim un pic, noi nu am putea sta de vorbă acum, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu 30 de ani în urmă, nu ar fi existat multe, pe care noi, acum, le subînțelegem pentru că trăim, totuși, de 30 de ani într-o lume a libertății, nu depline, într-o lume a opțiunilor, ceea ce e foarte important.

Deci am câștigat niște lucruri care acum ni se par de la sine-înțelese, am câștigat libertatea de a ne face vocea auzită, libertatea de a displăcea lucruri și de a o spune în piață, libertatea de a critica puterea, atunci când ea merită criticată și libertatea de a pleca.

Dacă nu ne convine și nu ne găsim locul și credem că astrele naționale sunt aliniate împotriva noastră, putem să o luăm din loc și să ne facem un rost în altă parte.

Sigur că pretențiile au crescut, sigur că nivelul de exigență e altul și atunci noi ne dorim acum lucrurile concrete pe care politicienii ni le-au promis și ni le tot promit de 30 de ani încoace. Și baletul ăsta între naivitatea uneori prefăcută a electoratului și promisiunile de cele mai multe ori neonorate ale politicienilor, nu fac agenda doar în România, o fac și în alte țări.

Firește că am fi vrut celebrele autostrăzi, celebrele spitale, celebrele școli în care să nu mai riști accidente când te duci la toaletă și asa mai departe. Am fi vrut, cred, o altă înțelegere a noțiunii de demnitate publică și a noțiunii de ministru, de om care slujește o țară, nu se lasă slujit și răsfățat de ea.

Eu nu sunt fatalist și nu am fost niciodată și nu o să spun că decepția mea e atât de adâncă încât o să ma duc și o să mă anin de primul stâlp.

O să spun doar că avem din ce în ce mai puțină răbdare, avem din ce în ce mai multe înțelegere, din păcate, pentru derapajele de caracter, ceea ce e grav, avem cam multă înțelegere pentru conivențele politice, pentru impostură. Deci văd o demonstrație explozivă de impostură, începând de la mediul academic, la cel tehnic.

Și avem, la 30 de ani, bucuria de a sta de vorbă, bucuria de a scrie și citi cărți necenzurate. Astăzi pare un lucru cât se poate de logic. În urmă cu 35 de ani le citeai rar, le citeai în condiții grafice orfibile și forfecate ideologic.

Toate lucrurile astea mă fac să cred că dacă vom reevalua puțin opțiunile noastre ferme de alegător, vom ajunge peste câțiva ani să privim ceva mai destins lucrurile din jur, să nu ne mai încruntăm,  să bombănim ceva mai rar și să fim mai eficienți.

Pentru că retoric, cei mai mulți dintre noi, se comportă minunat. În momentul când sunt puși la treabă, la propriu, mulți dau rateuri.

Se tot vorbește despre rămășițe ale fostei structure comuniste, răspândite prin toate structurile statului și există această teamă că încă sunt peste tot și nu am scăpat de ei după 30 de ani.

E o teamă justificată. Marius Oprea a scris o carte, Moștenitorii Securității, în care demantela sistemul de transmitere nu doar a privilegiilor, ci și a banilor și a felului cum au fost ei reorientați în sistem de generația a doua de securiști.

Oamenii din fostele structuri există în continuare, nu trebuie să ne ascundem de lucrul ăsta.

Nu știu dacă ei sunt la fel de veninoși și de puternici cum erau înainte, iar dacă sunt, se întâmplă tocmai în numele acestei libertăți, prost administrate, adică libertatea de a face absolut orice.

În momentul când libertatea e percepută drept putința de a face oricui, orice, la orice oră, ea nu mai este libertate și riscă să derapeze în haos. Însă da, oamenii din fostele structure există în continuare.

Există și un comunism rezidual în comportamentul multor oameni, de unde și vorba că noi am ieșit din comunism, dar comunismul din noi încă nu sau nu de tot.

The post Cum arată România la 30 de ani de la Revoluție? – Radu Paraschivescu appeared first on Cultura la dubă.