Cu ocazia Zilei Naționale a României, am întrebat elevii de liceu „Cum ați vrea voi să arate România?”. Textele de mai jos au sosit pe adresa redacției Cultura la dubă și fac parte din inițiativa Textul Cititorului, prin care încurajăm cititorii publicației noastre să scrie.

****

Teodora Ghica, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București

Cum aș vrea eu să arate România? Oricât de clișeic ar suna, mi-aș dori să fie o țară normală. O țară din care tinerii să nu (mai) fugă, în care să nu (mai) simtă că merg pe nisipuri mișcătoare și că pedalează în gol pe un drum la finalul căruia nu se vede nicio luminiță. O țară normală, în care principalele investiții ar merge către sănătate, educație și cultură.

În România mea ideală, nu ar mai exista un sistem educațional toxic care supune necontenit elevii unui proces de depersonalizare prin obligativitatea memorării unor noțiuni fără înțelegerea pe deplin a acestora.

În același timp, în România mea ideală, nu ar exista o dihotomie pregnantă între școlile din mediul rural și cel urban, ci toți elevii ar avea același punct de start, aceleași condiții bune în școli (aici mă refer mai cu seamă la căldură, la toalete în interior, la materiale corespunzătoare) și profesori la fel de bine pregătiți.

Totodată, ar exista un sistem care i-ar încuraja pe copii să gândească, să simtă și să se exprime în concordanță cu propria lor personalitate, cu propriile lor gânduri, valori, idei și viziuni asupra lumii care îi înconjoară, fără a-i încorseta în anumite exprimări standard și reproduceri de clișee. Sunt de părere că educația de calitate, în orice formă, în orice context, oferă, la rândul ei, calitate vieții.

În România mea ideală, nu ar exista niciun copil care să adoarmă cu gândul la un colț de pâine.

Toți am avea drepturi egale, nu doar în scris, ci în fapt, indiferent de sex, de gen, de rasă, de statut social, de orientare sexuală, de etnie, de apartenență religioasă.

Femeile ar fi egale cu bărbații, ar avea drept asupra propriului corp, fără a fi judecate și arătate cu degetul. Nu ar (mai) exista violență domestică, iar cuvântul „consimțământ” n-ar (mai) fi doar un cuvânt din dicționar fără prea mare legătură cu realitatea.

În România mea ideală, oamenii nu ar mai fi victimele unui sistem medical disfuncțional și corupt. Tot în acest sens, în România mea ideală, accederea în funcții s-ar face pe bază de meritocrație, nu pe baza sistemului „pile și relații”. Și din această accedere în funcții pe bază de meritocrație ar deriva nenumărate avantaje, dintre care voi numi doar câteva: personal competent în toate instituțiile (fie ele publice sau private), o infrastructură mai bună, un nivel de trai decent, acces la educație egal pentru toți și nu în ultimul rând, dezvoltarea sectoarelor turismului și al agriculturii.

În România mea ideală, mediul înconjurător ar fi una dintre priorități. Pentru că în ce mod am putea să ne imaginăm o țară ideală, dacă peste câțiva ani nu vom avea unde trăi din cauza iresponsabilității noastre de acum?

În România mea ideală, mersul la teatru, film și operă nu ar fi ceva elitist, ceva ce-și pot permite doar o mână de oameni, ci ar deveni o normalitate. În acest sens, cultura nu ar mai fi subfinanțată, iar actorii, regizorii, scenografii nu ar mai fi „muritori de foame”.

De ce am pune atât de mult accentul pe cultură și nu pe alte domenii? s-ar întreba, poate, unii. Deoarece cultura nu este un moft, ci o necesitate.

Pe de-o parte, cultura păstrează și transmite transgenerațional cunoștințe și tradiții, permițând totodată dezvoltarea unor noi valori în raport cu societatea contemporană. Pe de altă parte, dintr-un punct de vedere mai pragmatic, cultura ar contribui semnificativ la economia țării. De asta mi-aș dori ca în fiecare oraș al țării să existe cel puțin un teatru și un cinematograf, pentru ca tinerii să poată avea parte de o viață culturală, indiferent de mediul din care provin.

În România mea ideală, toți cetățenii ar ști cine sunt nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși, Nadia Comăneci, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Ivan Patzaichin, Nicolae Steinhardt, Angela Gheorghiu, Amza Pellea. Și ar ști aceste nume mereu, nu doar de 1 Decembrie.

Desigur, idealul este, prin definiție, de neatins, însă acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să tindem spre el.

Dificultatea constă, cred eu, în faptul că, pentru o țară ideală, cei care ar trebui să se schimbe sunt oamenii.

Din punctul meu de vedere, primul lucru care trebuie schimbat este nepăsarea de care românii dau dovadă constant, indiferent că vorbim despre nepăsarea din partea celor care ne conduc față de oamenii care i-au ales și care așteaptă, parcă cu tot mai puțină speranță, o schimbare; nepăsarea față de cei defavorizați, cei care nu au o locuință, nu au hrană sau căldură; nepăsarea față de bătrânii singuri, bolnavi, uitați de familie sau de societate; nepăsarea față de copiii nedoriți și uitați cu anii în orfelinate; nepăsarea medicilor care au depus un jurământ de a proteja viețile pacienților, dar pe care îl uită odată cu trecerea timpului; nepăsarea față de cel de lângă noi, atât timp cât nouă ne merge bine.

Și odată cu această schimbare, sunt sigură că România ar deveni, treptat, o țară mai bună. O țară la care tinerii s-ar întoarce definitiv, nu doar pe perioada sărbătorilor. O țară de care am fi mândri tot anul, nu doar de 1 decembrie.

***

Sergiu Crăciun, elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic “Ana Ipătescu” din Gherla, jud. Cluj

Aș vrea ca România să arate în ochii oamenilor așa cum arată țările străine în ochii noștri. Despre locurile de-acolo auzim deseori că lumea-i mai bună, că oamenii umblă mai mult pe jos, că nu găsești niciun chiștoc de țigară pe stradă, că cerul e mai albastru. O astfel de Românie am vrea să avem și noi, doar că ni s-a spus că aici nu se poate. Poate că ochii sunt de vină.

Probabil că, în imaginație, credem că există perfecțiune și că țara noastră este la ani lumină distanță. Sigur că România are multe lacune cunoscute și ar fi clasic, poate chiar greșit, să încep să le enumăr.

Să presupunem doar că, dacă facem asta, ajungem la un număr de 20, le rezolvăm și am scăpat de ce era rău. Doar că aici nu e matematică, nu putem afla totalul, iar apoi să scădem ce nu pare în ordine. Dacă ar fi atât de ușor, aceasta ar fi soluția ideală. Dacă este atât de ușor, cum de nu s-a întâmplat asta până acum?

România are nevoie de puțin mai mulți oameni care să-și dorească o țară mai bună. Poate că ochii ne sunt de vină, poate unghiul din care privim ori doar convingerile care definesc ce este bun și ce nu.

Poate că, într-adevăr, România nu este o țară așa cum ar trebui să fie și este departe de a fi elevul premiant al unei clase, dar sunt sigur că oamenii se pot schimba, iar ea odată cu ei. De una singură, fără noi, își va roade unghiile așteptând să rămână a cuiva.

Deci, cum mi-aș dori să arate Romania? Aproape așa cum este acum. România trebuie să vorbească mai mult despre calitățile ei, despre acele părți care îi fac pe turiști să rămână aici.

Într-o astfel de Românie mi-ar plăcea să locuiesc, desigur, cu ceva mai multe autostrăzi, cu ceva mai puține camioane încărcate cu lemn.

Dacă oamenii se schimbă, toate acestea se vor schimba. Să fim puțin mai buni!

***

Teodora Udișteanu, elevă la Colegiul Național Iași

Eu pe România mea o văd ca pe o oglindă a celor care pășesc pe drumurile ei. Frumoasă foc, cu aceleași cuvinte cu care am fost învățați în clasa a patra „munți înalți, pășuni bogate, peisaje care taie răsuflarea”. Dar prea puțini vorbesc despre partea – în mod paradoxal – „nevăzută”, adică despre oameni. Adică noi. Adică de nucleul țării, care până la urmă, este cel care îi conturează sensibilitatea, valorile și în final, viziunea generală. (…)

O schimbare de mental este o condiție sine qua non dacă se dorește o evoluție în toate direcțiile.

În fond, fără a indica în mod fățiș un anume răspunzător, România este înspre periferia Uniunii Europene, precum și printre ultimele țări intrate în alianță. În acest sens, s-ar putea explica o eventuală întârziere în ceea ce privește atitudinea necoaptă la nivel macro, care din păcate, nu poate fi depășită de numărul sau procentul mult prea mic al celor care, într-adevăr, au dezvoltat o gândire critică. (…)

Desigur, identitatea națională este cea care, până la urmă, caracterizează poporul român, dar de aici până la o mentalitate închisă, în favoarea căreia să se folosească drept scuză aceeași idee cum că „se iartă , suntem români”, linia este extrem de subțire și din păcate, confuzia între aceste două concepte total opuse – unul care ține de integritate și tradiție și altul care, din nefericire, a devenit laitmotivul vieții omului român – devine unul dintre aspectele despre care mi-ar plăcea să se vorbească mai mult și desigur, să se modeleze perceperea valorilor într-un sens care să îi facă cinste țării.

În final, transmit României mele să fie răbdătoare, căci sunt mulți pași de făcut până vom ajunge să o înnobilăm cu valorile fundamentate pe idei sănătoase și un mental critic, matur. Până atunci… dragi români, puneți-vă întrebări, fiți buni, fiți simpli, bucurați-vă și apreciați rodul muncii sincere!

***

Cristian Preda, elev în clasa a X-a la Colegiul Național “Mihail Cantacuzino” din Sinaia

În opinia mea, în România trebuie să avem niște piloni importanți pentru a avea un viitor sustenabil.

În primul rând, pilonii aceștia sunt: sănătatea, educația, munca și un trai decent, eliminarea miturilor conspiraționiste, încrederea în medici, încurajarea vaccinării populației în pandemia care ne-a izolat atât din punct de vedere social, cât și psihologic.

Sănătatea și educația sunt printre cei mai importanți piloni care au nevoie de investiții și reforme ce nu au avut importanță în ultimii 30 de ani.

E nevoie de o instruire temeinică a profesorilor și a cadrelor didactice, de digitalizarea educației, de creșterea alfabetizării digitale (deși România este printre ultimele locuri la competențele digitale), la creșterea alfabetizării funcționale – în România avem peste 40% dintre elevi analfabeți funcțional.

Stoparea fake-news-urilor, a teoriilor conspirației și a miturilor învechite este un alt pilon important. În pandemie s-au răspândit aceste surse nespecializate, mulți oameni spun că nu au încredere în vaccinuri și cred în Dumnezeu sau în mituri conspiraționiste, pe care trebuie să le demontăm, iar singurele căi sunt informarea din sursele oficiale și autorizate și vaccinarea temeinică a populației.

În al doilea rând, un alt pilon ce trebuie să fie pus în aplicare este reducerea poluării prin eliminarea obieciurilor vechi: risipa alimentară, poluarea excesivă cauzată de emisiile de dioxid de carbon, taxa pe alcool și pe zahăr și multe alte obiective.

Rata vaccinării, cea mai importantă armă împotriva pandemiei, trebuie să crească. E nevoie de intensificarea campaniei de vaccinare prin maratoane de vaccinare. De asemenea, ar trebui luată în considerare sancționarea drastică a persoanelor anti-vacciniste de pe social media care zădărnicesc combaterea bolilor.

În concluzie, putem spune că în România e nevoie de aceste reforme importante, de culturalizare, de a informa doar din surse oficiale, de a accelera economia pentru a recupera pierderile din pandemie, de a avea încredere în medicii specialiști și autorități, de a elimina în totalitate poluarea cauzată de aruncarea ilegală a gunoiului și de a accelera campania de vaccinare, pentru că doar așa putem să revenim la normalitate și să ne gândim cum va arăta viitorul țării noastre în următorii 10 sau chiar 20 de ani.

E nevoie de mulți pași pentru a atinge scopurile, dar trebuie să iubim și să prețuim țara noastră dragă și în câțiva pași vom ajunge la ceea ce am propus noi, românii, să o facem. 

***

Cristina Popescu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu” din București

România ar trebui să fie, înainte de toate, un loc în care tinerii să aibă posibilitatea să-și vadă viitorul.

De ce spun asta? Mi se pare că, cel puțin la acest moment, se pune accentul din ce în ce mai mult pe trecut și pe evadarea în acesta. Din acest motiv, uităm de viitorul celor ce vor veni după noi.

Deși România ar trebui să își prețuiască istoria și tradițiile, ar trebui să privească și spre necunoscut, spre nou. Avem artiști, avem tineri care își doresc să pășească pe drumul culturii, însă am impresia că există un fel de barieră invizibilă care îi oprește.

Aș vrea ca România să devină un spațiu în care tinerii să fie încurajați să spună clar ceea ce gândesc și ceea ce își doresc.

Aș vrea să existe posibilități pentru toate persoanele, indiferent de vârstă, etnie sau de mediul social din care provin și să existe comunicare intergenerațională.

The post „Mi-aș dori ca România să fie o țară din care tinerii să nu (mai) fugă.” appeared first on Cultura la dubă.

Astăzi, cu ocazia Zilei Naționale a României intră în circulație o bancnotă de 20 de lei pe care se află portretul Ecaterinei Teodoroiu, prima femeie ofițer din România.

„Se răspunde astfel interesului public legitim, care a găsit o largă susținere la nivelul societății, susținându-se consolidarea egalității de gen și a rolului major al personalităților feminine în istoria și societatea românească”, se precizează într-un comunicat al BNR.

Chipul de pe bancnota de 20 de lei este al unei femei foarte tinere. Ecaterina Teodoroiu a murit la doar 23 de ani pe câmpul de luptă, în fruntea unui pluton. „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”, sunt cuvintele de încurajare pe care le-a rostit înainte să fie lovită de două gloanţe.

Cea pe care o cunoaștem astăzi drept Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, aflată astăzi în componenţa municipiului Târgu-Jiu, cu numele Cătălina Toderoiu, mai puțin cunoscut astăzi, pentru că învățătoarea sa de la școala româno-germană din Târgu-Jiu a înscris-o în catalog sub numele de Ecaterina Teodoroiu.

A crescut în casa natală alături cinci frați și două surori până în anii liceului, când a plecat la București cu gândul de a deveni profesoară. În aceeași perioadă, a urmat cursurile unei școli de infirmiere și s-a înscris, în 1913, în asociația cercetașilor români Cohorta ”Pastorul Bucur” din București.

În 1914 s-a întors la Târgu-Jiu, unde și-a continuat activitatea de cercetașă în Cohorta “Domnul Tudor”, potrivit informațiilor de pe site-ul Casei Memoriale ”Ecaterina Teodoroiu”.

După declanșarea Primului Război Mondial, la decretarea mobilizării în august 1916, îngrijește răniţii în Târgu Jiu.

După ce îl vizitează pe unul dintre frații ei, Nicolae, de mai multe ori pe linia frontului, își dorește să participe activ la luptele armatei române împotriva invadatorilor germani.

Din raportul nr. 11 din 16 februarie 1917 al căpitanului Liviu Teiuşanu, comandantul Companiei a 2-a Elevi din cadrul Şcolii Militare de Infanterie Iaşi, citat de Historia, aflăm că determinarea Ecaterinei Teodoroiu de a rămâne aproape de front era foarte mare:

„Cu toate greutăţile luptei şi mai ales a primelor retrageri, cercetaşa Teodoroiu a persistat a rămâne pe lângă Compania a 8-a iar pentru a nu i se mai face observaţii, a îmbrăcat peste costumul său o manta soldăţească, şi-a pus o raniţă şi o capelă şi a luat o armă găsită pe câmp, pe care n-a părăsit-o nici când a fost rănită de obuz, aducând-o cu sine la spital”.

Ecaterina Teodoroiu îl convinge pe generalul Ion Dragalina să îi permită prezența pe câmpul de luptă:

„Nu o mulțumește această sarcină, este ținută departe de front, printre infirmiere. Totuși, se strecoară, ajunge în ambulanță, unde o întâlnește generalul Dragalina și o întreabă <<Copilă, tu ce faci aici? Cine ești?>>” și ea îi spune <<Să trăiți, sunt Cătălina Toderoiu și nu pot sta departe când țara mea este îngenuncheată>>.

Generalul Dragalina îi spune << Copilă, ești o eroină>>, și îi dă voie să fie printre soldați, pe front, să poarte haina militară”, povestește Dr. Luminița Dumănescu, cercetător în cadrul Centrului de Studiere a Populației din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru RFI.

Într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, păstrată la Muzeul Militar Național ”Regele Ferdinand I” din București, citată de Historia, aflăm condițiile în care tânăra de 22 de ani a decis să se alăture bărbaților pe front:

„Cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători, sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei.”

Ecaterina Teodoroiu s-a remarcat în bătălia de la Podul Jiului din 14 octombrie 1916, unde a luptat alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni:

„Patru copii cercetaşi elevi ai gimnaziului local luau parte inimoasă la luptă. Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor.

Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără infirmieră, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de «eroina de la Jiu»”, scrie Constantin Kiriţescu în Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918.

Pe 18 octombrie 1916 a fost luată prizonieră, dar a scăpat după ce l-a împușcat pe paznic și a fugit printre focurile de armă inamice. Episodul este descris de Ecaterina Teodoroiu în scrisoarea care îi este atribuită:

„Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri. În timpul fugii, însă, inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept.

Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi”.

În perioada petrecută în spitalul din Iași, Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe Mănoiu, care îi devine logodnic.

MNIR – ”Ecaterina Teodoroiu alături de un camarad”/1917

În urma unui raport al comandantului Școlii Militare de Infanterie, Liviu Teișanu, Ecaterinei Teodoroiu i s-a conferit în martie 1917 „Virtutea militară de război clasa a II-a” şi gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie de către regele Ferdinand I al României.

Odată cu această distincție, Ecaterinei Teodoroiu i s-a acordat o soldă de 400 de lei, bani pe care i-a împărțit cu soldații săi.

La cererea ei, a primit comanda unui pluton de soldați din cadrul Companiei a 7-a a Regimentului 43 infanterie. Virtuțile de războinică ale tinerei de 22 de ani au fost remarcate de Constantin Pomponiu, Comandantul Regimentului 43 Infanterie Lupeni:

„Deşi avea un fizic nu tocmai forte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine.

La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabină, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat”, scria colonelul Constantin Pomponiu în „Memoriu asupra activităţii eroinei Ecaterina Teodoroiu în partea a doua a campaniei cu Regimentul 43/58 Infanterie”.

Ecaterina Teodoroiu a murit alături de soldați, pe câmpul de luptă, în cadrul Bătăliei de la Mărășești, pe Dealul Secului, pe 22 august 1917, după ce plutonul pe care îl comanda a trecut din rezervă în linia întâi a frontului.

”Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, a strigat Ecaterina Teodoroiu înainte să cadă lovită de două gloanțe.

„Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ”, se scrie despre Ecaterina Teodoroiu pe 23 august 1917, prin Ordinul de Zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, în ziua în care este înmormântată în Valea Zăbrăuciorului.

Pe 4 iunie 1921, osemintele Ecaterinei au fost deshumate şi transportate la Târgu-Jiu, unde au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei, pe 9 iunie.

În casa familiei Teodoroiu, devenită în 1938 casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”, se află coada împletită din părul primei femei ofițer din România. Conform mărturiilor familiei, ea și-a tăiat părul când a îmbrăcat uniforma de soldat.

The post Cine a fost Ecaterina Teodoroiu, prima femeie reprezentată pe o bancnotă românească appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie 1995, Andreea Esca ne spunea din spatele ecranului primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”. Acest mesaj, devenit emblematic pentru Știrile PRO TV de la ora 19:00, este reprezentativ pentru cea mai longevivă carieră de prezentatoare de știri de la noi.

Însă în spatele prestației impecabile a Andreei Esca la pupitrul știrilor se ascunde mult mai mult. Acolo se află povestea Andreei, o tânără de 19 ani care avea o atracție către lumina reflectoarelor și care a ieșit pentru prima dată de sub cuvântul părinților când a dat la jurnalism.

Spre deosebire de alți tineri, ea a rămas în România, având încredere că după căderea comunismului, lucrurile vor evolua. În 1992, ea a început să prezinte știrile la primul canal independent din țară. În curând se împlinesc 30 de ani de când își practică profesia cu entuziasm.

Dar speranțele acelei tinere de 19 ani pentru România s-au stins ușor ușor, iar ea, martor constant, prin prisma meseriei, la radiografia tristă a celor 30 de ani, a ajuns să „opereze ca un chirurg”.

Se hrănește, însă, din entuziasmul legat de familie, colegi de muncă deveniți prieteni sau de proiectele pe care le-a fondat și crescut cu pasiune.

Despre începuturile în televiziune, îmbinarea între profesie, proiecte personale și familie, dar și despre cum se vede România prin ochii ei, după 30 de ani, descoperiți în interviul amplu de mai jos, acordat de Andreea Esca pentru Cultura la dubă.

***

Cum era Andreea Esca când era mică, înainte să existe PRO TV? Ce voia să devină?

Înainte să existe PRO TV, a existat SOTI. De la 19 ani lucrez în același domeniu, făcând același lucru. Înainte de asta, doar ce terminasem liceul.

Am dat la ASE, la Finanțe Bănci, și n-am intrat la facultate. Probabil cineva mai presus de noi știe mai bine unde ne e locul.

Era chiar vara de după căderea comunismului, iar pe vremea aceea alegeai niște profesii „serioase” și cam acestea erau variantele: ASE, Medicină, Drept, Politehnică și aia e. Am vrut să dau și la Teatru ca orice fată, bănuiesc.

Jucasem într-un film pentru adolescenți al regretatului Geo Saizescu, aveam o prezență importantă în echipa de teatru a liceului și am fost întotdeauna apropiată de scenă. Părinții mei n-au fost de acord pentru că li se părea ceva care este instabil, dificil și nu de viitor.

Drept urmare, am renunțat, pentru că pe vremea aceea copiii chiar țineau cont de ce ziceau părinții.

Am regretat o vreme, dar acum nu pot să spun chiar că mai regret. Mi se pare că am găsit ceva care să îmbine teatrul cu jurnalismul. Cumva, n-am plecat foarte departe de scenă.

Te gândeai la opțiunea de a face jurnalism atunci?

Nu, absolut deloc. Nu m-am gândit niciodată să fac jurnalism. După ce nu am intrat la ASE, am plecat în vacanță de supărare. Eu eram o elevă foarte bună în liceu. Nu se aștepta nimeni să nu intru la facultate.

Tatăl meu mi-a dat telefon și mi-a spus să nu mai aștept, să mă întorc din vacanță și să mă înscriu la o facultate particulară, la Drept. Așa am și făcut. Numai că în momentul în care am ajuns în fața universității, erau trecute toate facultățile pe care le avea universitatea și am văzut că era și „Jurnalism, presă scrisă, radio și televiziune”.

A fost pentru prima dată când nu am făcut ce au spus părinții mei. Dar nu pot să spun de ce. Pur și simplu n-am intrat la Drept, unde trebuia să mă duc să dau examen. Am intrat pe ușa cealaltă și am dat la Jurnalism.

M-am dus direct la televiziune. Probabil am ales așa tot din atracția mea pentru reflectoare. Ca fluturele la lumină, cum se zice.

Când eram în anul I de facultate, un prieten foarte bun mi-a zis „Auzi, ai văzut că pe TVR 2 dau niște anunțuri? E o televiziune nouă, care se cheamă SOTI, unde caută reporteri, prezentatori, monteuri. N-ai vrea să mergi și tu să dai examen aici?”. SOTI(n.r. prima televiziune independentă din România) emitea pe TVR 2 după ora 12 noaptea, când se încheia emisia. Și am mers.

Domnul Vartan Arachelian dădea testul de interviu. După ce am terminat, mi-a zis să merg să dau o probă de platou. Mi-a dat un ziar să citesc de pe el la cameră. M-am așezat în fața camerei și am citit de pe ziar cum m-am gândit eu că ar fi bine să citesc. Aveam această experiență, mergeam la tot felul de spectacole și spuneam poezii și jucam. Nu era chiar ceva nou. Dar nu știam cum se face.

Când am ieșit din platou, doamna Marilena Rotaru, un mare om de cultură care lucra în TVR, m-a întrebat: „Crezi că ai putea rămâne și diseară la 12 noaptea să ne citești și nouă jurnalul?”. Wow. Da, cum să nu? Păi nu rămân eu să citesc jurnalul?

M-am așezat la o masă cu alți oameni, zici că eram la o conferință. Fiecare citea de pe o hârtie bucățica lui și așa a fost debutul meu în televiziune.

Sunt mulți tineri, în general fete, care dau la Jurnalism pentru că vor să „se facă Andreea Esca”. Cum le-ai sfătui să se pregătească, ce pași să urmeze?

Mereu mă întreabă oamenii cum să facă ca să aibă succes. Nu obișnuiesc să dau sfaturi, pentru că fiecare trebuie să facă cum crede.

Dar ceea ce îmi permit să spun este că de multe ori, șansa vine atunci când ești deschis către orice. Asta cred că trebuie să faci.

Dacă îți spune cineva să te duci undeva, du-te. Chiar dacă te gândești că nu ți-ar plăcea sau nu te interesează. Așa cred că e viața. E formată din întâmplări complet neprevăzute care pot să-ți definească soarta. Mie așa mi se pare că mi s-a întâmplat. Drept urmare, să nu zici nu. Eu puteam să-i zic prietenului că nu vreau să mă duc să dau probă la SOTI.

Dacă ți-ar fi zis cineva la început că vei prezenta jurnalul Știrilor PRO TV de la ora 19.00 și în 2021, ce ai fi zis?

Sunt un om care nu-și face planuri. Astăzi la ora 11 nu știu dacă să plec la munte sau nu. Eu așa funcționez. Nu știu ce să răspund, nu cred că mi-aș fi pus problema. Cred că m-a ajutat pentru că în acest fel, dacă nu mi-au ieșit lucrurile, nici nu le programasem, ca să fiu dezamăgită. Nu fuseseră în plan, așa că nu mă supăr. M-a ajutat acest tip de gândire.

Povestește-ne cum arată o zi de lucru pentru tine.

O zi de lucru pentru mine… nu știu dacă are o formă anume. Dimineața beau cafea. După care, de trei ori pe săptămână merg la sport, no matter what. Merg de ceva vreme la multe lucruri adiacente sportului, cum ar fi tratamente corporale și alte lucruri de care am auzit că ai nevoie când te apropii de 50 de ani. (zâmbește)

După care am tot felul de întâlniri legate de proiectele mele. Am prieteni cu care stau de vorbă zilnic.

Activitatea mea concretă către PRO TV e undeva spre după-amiază. Acum sunt foarte fericită că există aceste device-uri pe care eu pot să văd jurnalul la orice oră din zi și din noapte, oriunde. Încep să mă uit peste știri la orice oră vreau.

Iar când se termină jurnalul în mod normal când nu eram în această perioadă a pandemiei care ne-a schimbat viețile tuturor, aveam o mulțime de alte ieșiri. Lansări, petreceri, întâlniri. Sunt un animal extrem de social. Oamenii sunt sursa mea de energie.

La ce te gândești, înainte să intri în direct?

Numai la jurnal. Sunt complet concentrată pe jurnal. Dacă o secundă îmi trece prin cap un alt gând, nu e okay. Trebuie să fii complet acolo. Cred că toți, atunci când suntem mai relaxați, greșim. S-a întâmplat, în momentele în care aveam jurnale foarte simple, ceea ce e rar.

Să rămâi dedicat unei meserii atât de mult timp înseamnă…

E clar că ai o boală! (râde)

Care s-ar putea numi și pasiune, nu? De unde vine boala pentru tine?

Cred că e ceva combinat între educația mea și dragul de ceea ce fac. Când m-am angajat la SOTI și am sunat-o foarte fericită pe mama, care e o tipă foarte deschisă și e leșinată după entertainment, mi-a zis:

„Andreea, să te gândești bine dacă o să accepți să faci asta. Tu trebuie să înțelegi că în fiecare zi a existenței tale trebuie, la o oră fixă, să dai un spectacol perfect. O să fii ca o balerină, ca un actor de teatru care are spectacol în fiecare seară și care trebuie să aibă o prestație impecabilă.

Pe nimeni care stă în fotoliu să se uite la spectacol nu interesează dacă n-ai chef, dacă ți-a murit cineva, dacă te-a părăsit iubitul. Nu ne interesează absolut deloc. Noi am plătit bilet ca să vedem un spectacol superb. Și dacă tu crezi că poți să faci asta, go for it.”

Iar eu am zis da și așa am făcut. Deci cred că e o chestie și de educație. Cu siguranță că-mi și place, fără discuție. Sunt 26 de ani de când sunt aici, cu ceilalți se fac 30 de ani de când fac asta.

Aproape în fiecare seară când intru în platou sunt fericită. E ceva care-mi face foarte mare plăcere. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva.

Să fii în contact cu realitatea, care de multe ori este una dură, e o parte esențială și uneori, dificilă, din munca în televiziune. Cum reușești să îți menții moralul, raportat la știrile uneori triste, șocante, pe care le prezinți?

Discutam cu cineva de curând și i-am zis „Cred că sunt ca un chirurg”, mai ales în perioada asta de pandemie în care pur și simplu am senzația că lucrez la morgă. Cred că sunt ca un chirurg care atunci când iese din sala de operație, uită de toate nenorocirile de acolo.

Sigur că rămâi cu toate în minte, ele nu dispar. Dar trebuie să faci într-un fel să mergi mai departe.

Dincolo de ceea ce se vede pe sticlă, PRO TV înseamnă și o familie pentru tine, din câte am auzit de la colegi de-ai tăi. Ba chiar că la petrecerile de 1 Decembrie ale PRO TV, tu mereu dai tonul la dans și o ții așa până dimineața. De unde cheful de dans?

Și asta cu dansul vine tot de acasă. Și mama e mare dansatoare. Îmi amintesc la petrecerile de când eram mică cu toată familia că mama era acolo, on the dance floor.

E adevărat, îmi place foarte mult să dansez.

Muzica, dansul mă detașează de absolut orice. Nu contează că sunt moartă de oboseală, dacă începe o petrecere cu o muzică care-mi place, m-am trezit.

De când cu instagramul, știm și că ești o mamă foarte cool, cel puțin așa pare din poze. Cum reușești să fii așa apropiată de copiii tăi?

Nici pentru asta nu pot să spun că am făcut vreun efort anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Cred că sunt foarte comunicativă în general și atunci așa am fost și cu ei. Nu i-am tratat niciodată ca pe niște copii.

Am vorbit cu ei despre orice întotdeauna. I-am crescut după ureche și cu foarte mult ajutor din partea părinților mei. Cred că asta a contat foarte mult.

Cred că am avut o relație foarte apropiată, dar nu pot să spun chiar de prietenie. A existat întotdeauna o barieră. Poate copiii mei ți-ar spune că am fost severă. Cu siguranță am fost fermă în lucrurile pe care le-am cerut.

Am dat ore de venit acasă care nu s-au încălcat niciodată. Mi-am dorit de la ei lucruri și așa s-a întâmplat. În același timp, mi s-a părut că am fost înțelegătoare când a fost cazul și n-am fost absurdă.

Pentru ei este o presiune foarte mare că sunt copiii mei. Această poziție a lor desigur că vine cu avantaje, dar și cu foarte multe dezavantaje.

Toți copiii de vârsta lor puteau să facă anumite lucruri pe care le-am făcut și eu și oricine, despre care să n-aibă habar nimeni. Să afle poate, poate, doar părinții. Doar că ei au trăit tot timpul cu această sabie deasupra capului: „Ai grijă că dacă te află, dacă te spune, dacă te pozează… o facem pe mama de râs”. E o chestie pe care nu o alegi.

Tu te naști în familia asta și trăiești cu ea, n-ai ce să faci. În general, când faci parte dintr-o familie trebuie să-i înțelegi regulile.

Ce sfat important i-ai dat Alexiei, ca mamă și femeie?

Nu știu dacă i-am dat sfaturi. Copii învață foarte mult văzând – în casă, în afara casei, în mediul lor de prieteni. Eu sper că i-am dat destul de multă încredere în ea, deși nu pare foarte foarte încrezătoare. Dar probabil e tot o treabă de vârstă.

I-am explicat că poate să facă absolut orice-și dorește dacă-și dorește, dacă muncește, dacă e tenace și dacă îi respectă pe cei din jur. Cam asta cred că e important în viață.

La 26 de ani de la primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”, cum te raportezi la România?

Sincer, m-aș raporta nu numai la ultimii 26 de ani, ci la anul 1992 ianuarie când m-am angajat la SOTI, la 19 ani și jumătate.

Sunt dezamăgită. Îmi aduc aminte că atunci eram foarte supărată pe colegii mei din liceu care au plecat din țară. Țin minte că aveam discuții foarte aprinse în care le spuneam că mi se pare că sunt niște trădători care abandonează cauza. Niște oameni au murit ca noi să fim liberi și să facem ce vrem din țara asta și voi plecați?

Acum nu mi-aș mai permite să comentez subiectul. Am sperat la mult mai mult.

Eu văd de 30 de ani aceiași oameni care se perindă în jos, în sus, în stânga și-n dreapta și o țară care mi se pare că nu a evoluat cât ar fi putut să evolueze în acești ani.

Mi se pare de neconceput că eu fac până la Sibiu cinci ore cu mașina. Mi se pare inuman să existe asemenea spitale publice la 30 de ani de la Revoluție. Mi se pare incredibil cum și ce era bun a fost lăsat în paragină și într-o nepăsare incredibilă a tuturor celor care puteau să facă ceva.

Văd mici antreprenori pentru care este extrem de greu să izbutească și se chinuie să facă niște lucruri. Și asta mi se pare anormal.

Sigur că noi trăim într-o bulă, în care lucrurile par mult mai bune, dar nu despre asta e vorba. Noi credeam că o să schimbăm lumea. Sunt dezamăgită, acesta e cuvântul.

Și totuși, ce te ține aici în continuare? Te-ai gândit vreodată să pleci?

Nu știu să abandonez. Nu pot, mi-e foarte greu. Renunț numai în momentul în care mi se pare că nu se mai poate. Iar ca să ajung la concluzia asta, e foarte greu.

Am ajuns la concluzia că la nivel macro generația noastră n-a fost în stare să facă mai mult.

Dar mai cred că, totuși, am reușit să facem ceva, cât ne-a stat fiecăruia în putință, în jurul nostru. Când vreau să-mi pansez rana asta a faptului că au trecut 30 de ani și asta-i tot ce s-a putut face, mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut eu.

Vorbind despre ceea ce ai făcut tu, pe lângă postul de la PRO TV, mai ai o mulțime de proiecte. Ai lansat o revistă pe care ai crescut-o – A list Magazine, ai emisiunea la Europa FM. De ce ai simțit nevoia să faci și aceste lucruri?

Toate au fost niște întâmplări. Toată viața mea a fost o întâmplare, nu a fost nimic programat.

Povestea revistei începe când eu lucram la revista The One, prin 2005. În timp ce făceam doar jurnalul, trimiteam articole către această revistă. La un moment dat, Sîrbu a cumpărat această revistă și mi-a spus: Uite, Andreea aș vrea să fii tu redactor-șef. M-am panicat foarte tare și i-am zis că eu nu știu să fac asta.

El a știut pe ce butoane să apese și mi-a zis: „Păi cum, poate X să conducă o revistă și tu nu?” Și dacă mi-a zis așa, am zis, păi nu pot eu să fac o revistă? Ia să vezi că pot. A fost un lucru care m-a ajutat enorm pe mine.

La momentul respectiv, chiar credeam că eu nu aș putea face nimic altceva în viață decât să prezint jurnalul. Pentru că nu făcusem altceva. N-am avut alt job, nici part-time, nimic. Era o teamă.

Odată cu această revistă am învățat 30 de job-uri și am văzut că le pot face pe toate și chiar îmi place să le fac. S-a încheiat povestea cu The One. Aveam o echipă întreagă, eram prieteni și mi se părea păcat să se piardă. Am zis că fac ceva să mergem mai departe. Și așa a apărut A-List.

La radio a fost tot așa. Într-o zi eram pe o plajă și am primit un mail de la un domn din Franța, de la rețeaua Lagardère (n.r. din care făcea parte Europa FM). M-am dus la o întâlnire și m-a fascinat. Era un om atât de îndrăgostit de radio. Mie mi se părea că nu pot face asta, că nu am voce. El mi-a zis că vrea să fac o emisiune, că e sigur că aș face-o bine. M-a convins și m-am dus cu un proiect pe care l-am și făcut. Toate au venit peste mine. N-am căutat nimic.

Mai nou, am văzut din postările tale că familia ta are acum și o pensiune la Porumbacu. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Așa s-a întâmplat și cu aceste case. Soțul meu s-a întâlnit în satul de unde este bunicul meu cu niște oameni care cărau niște lemne în spate să le pună pe foc. „Păi unde mergeți, ce faceți cu ele? Păi să le punem pe foc, a fost o casă. Aoleu, păi puneți o casă pe foc? Nu, stați un pic.”

Am luat cinci case de lemn care n-au ajuns pe foc și le-am reamenajat. Soțul meu s-a ocupat de tot ce înseamnă design interior, pentru că este foarte pasionat. Am făcut un resort în care oamenii vor vedea,  când sunt în vacanță, cum arătau niște case de acum sute de ani.

Acum există acest turism într-un sat de la poalele Făgărașului, unde poți să urci pe Negoiu. Încercăm să-i facem pe oameni să trăiască puțin ca la țară acum multă vreme, având, desigur, în casă, condițiile de acum.

Simt că păstrez o tradiție. Le-am dat unor oameni din zona respectivă de lucru, făcând chestia asta. Deci uite, am ajutat comunitatea respectivă. Fac niște proiecte în care ajut oamenii așa cum pot. Le întind o mână unor oameni în care am încredere că au o valoare pentru un anumit proiect.

Așa cum spuneai și tu mai devreme, ești o persoană foarte activă social. Mergi la multe evenimente culturale. La ce îți place cel mai mult să mergi?

La teatru. Pentru că e live. Cred că e aceeași adrenalină pe care o am eu la jurnal. Că nici la televiziune nu mă omor după emisiuni înregistrate. Mi se pare că e altă atmosferă. Am emoții pentru actori tot timpul.

Ai cochetat cu teatrul radiofonic în pandemie. Te vom vedea vreodată chiar jucând într-un spectacol sau un film?

Pot eu să știu? Dar poate că nu trebuie, din moment ce nu s-a ivit această oportunitate până acum.

Dar dacă s-ar ivi oportunitatea, tu ai accepta?

Eu n-aș spune nu dacă ar fi ceva care să mă intereseze, dacă ar fi un rol care să mi se pară interesant. Și mai mult decât atât, doar dacă cineva în care aș avea mare încredere mi-ar spune că sunt bună pentru asta.

Există această tentație de a lua pe cineva cunoscut în alt mediu, doar ca să mai atragem niște oameni și de fapt acela să fie un mediocru.

Rămân pe ideea că ori fac ceva foarte bine, ori nu fac. Nu vreau să fac nimic mediocru.

Poți să ne faci o recomandare culturală? 

Piesa cu care am rămas în minte multă, multă vreme a fost „Îngropați-mă pe după plintă”. L-am văzut la Bulandra, sala Izvor, regia Yuri Kordonski, cu Mariana Mihuț și Marian Râlea. Foarte bună, cu multă substanță. Plângi, râzi, până la final e ceva superb. Sper să se mai joace.

Ce i-ai spune, dacă ai fi față în față cu ea, Andreei Esca de acum 26 de ani?

Că a făcut foarte bine ce a făcut. Felicitări, i-aș spune.

Ce-i dorești României de ziua ei?

Să se facă bine. Să se întâmple o minune și să recupereze ce ar fi trebuit să facă în aceste zeci de ani.

Și nu în ultimul rând…ce salariu are Andreea Esca?  

Și de ce crezi că a ajuns celebră această întrebare?

Sincer, de 1000 de ori mi-am pus întrebarea cum a ajuns acest subiect o legendă și nu știu să răspund. Probabil că pe vremea când m-am angajat eu la PRO aveam un salariu mare față de ce salarii erau în România la vremea respectivă? Altfel nu știu de ce. E tare așa, ca poantă. N-ar avea niciun sens să dezvălui acest secret.

Eu zic că important e că nu sunt bani de la bugetul statului. Nu folosesc banii niciunui cetățean. Mic, mare, ideea e că întotdeauna am fost angajată în mediu privat și că mi-am plătit toate taxele, impozitele și asigurările.

The post Succesul personal într-o generație dezamăgită. Povestea Andreei Esca, la 30 de ani de carieră în televiziune appeared first on Cultura la dubă.