Din frica interioară până la lună. Povestea lui Doru Pușcașu, inginerul care a creat Om la lună.

Trupa Om la lună s-a născut în urmă cu aproximativ un an, în octombrie 2019, când a avut primul concert la Astra Film Festival în formula: Doru Pușcașu – voce, chitară, pian, Dragoș Strat – chitară, Cătălin Constantin – bas și Adrian Maraloiu – tobe.

Omul la lună și cel care a pus bazele acestui concept este Doru Pușcașu, muzicianul care combină poezia cu muzica, inginerul care lucrează în creație, soț și tată, un visător care acum își trăiește visul cel mai puternic – cântă și bucură oamenii cu muzica sa.

L-am întâlnit pe Doru chiar la Astra Film Festival, la aproape un an de la înființarea trupei și am încercat să aflăm ce a dat naștere muzicii pe care o creează.

După o oră de stat la povești, am plecat de la întâlnirea cu Doru cu speranța că pasiunea arzătoare pentru ceva anume chiar poate învinge fricile interioare, obstacolele și neîncrederea în propria persoană. Iar Doru a reușit să facă asta vorbind chiar despre sentimentele care l-au încetinit până acum, sentimente ce există în fiecare dintre noi.

Povestea lui Doru Pușcașu este despre cum poți găsi bucuria într-o țară a nesiguranței.

Cine ești tu, Doru? Ce făceai înainte de Om la lună?

Eu cânt de vreo 18 ani, de prin anul 2 de facultate, am terminat Electronica. Apoi am făcut master în jurnalism și comunicare și lucrez în presă din 2006, am lucrat la Mediafax vreo 9 ani și la Ringier încă vreo 5. Deci am fost vreo 14 ani în media, dar nu am scris, am lucrat în marketing, apoi am trecut pe creație.

În paralel, am cântat în două trupe, cu prietenii, așa era pe vremuri.

Am întemeiat o familie, soția mea a rămas însărcinată, am avut un băiețel, apoi încă unul. Și vreo 6 ani am fost tată, soț, m-am ocupat de gospodărie și am și lucrat, am făcut creație, ca să pot să-mi întrețin familia, dar am cântat tot timpul.

Mereu am cântat, am fost băiatul care cânta la focul de tabără.

“Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.”

Doru Pușcașu, Om la lună

Și cum a apărut Om la lună?

Cred că din momentul în care am început să înțeleg eu despre mine, ce nevoi am, nu m-am oprit niciodată din a compune. Și am tot compus cântecele mele, la pian, la chitară.

Acum îmi dau seama că locul meu chiar e pe scenă, dar mi-a luat foarte mult timp să realizez asta, să prind curaj și să îmi asum asta. Băi, locul meu chiar e pe scenă. Acolo sunt cel mai fericit, cred foarte mult în talentul meu și în ceea ce pot eu să ofer oamenilor și cred foarte mult în schimbul ăsta de energie, de emoție, între public și scenă. Fiecare își ia de la celălalt ce are nevoie.

Și prin 2018 pur și simplu n-am mai putut să nu cânt. Om la lună e un cântec din trupa mea veche și într- zi, când stăteam la o narghilea cu soția mea am avut o revelație: băi, eu sunt Om la lună și o să fac asta în continuare.

Am făcut o pagină de facebook – Om la lună – și un an de zile am căutat curaj și m-am tot sabotat. Știi că oamenii se tot autosabotează – n-am timp, n-am scula suficient de bună, n-am chitara nu știu care.

Și a venit cineva sau a fost o întâmplare anume care ți-a dat curaj?

Cred că s-a umplut. Eu așa am simțit, nu am mai putut, îmi ieșea prin piele și trebuia să fac asta. Am trimis niște cântece la Radio Guerilla, trase de un prieten al meu live, la el acasă. Și au prins foarte bine, la o săptămână după am cântat la Guerilla, apoi a început lumea să îmi scrie, a fost wow! și am început să cânt, eu singur.

Am început să fac niște piese, l-am găsit pe Dragoș Strat, el e chitaristul Om la lună acum. El e producător, a cântat în Mono Jacks, în Eyedrops, e un om cu experiență, are un studio de înregistrări.

Cu el am făcut primele piese Om la lună. El a fost producătorul meu.

Și anul trecut, la un concert de la Iași am avut o revelație. Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.

Dragoș i-a convins pe foștii colegi din Eyedrops să ne întâlnim și a fost dragoste la prima vedere (râde). Ne-am înțeles din prima, a fost o chimie senzațională.

Ne-am dus la sala de repetiții și am făcut piesa Pace în prima repetiție.

Și am început să luăm piesele mele vechi, care erau doar cu voce și chitară sau doar cu voce și pian, și au pus ei instrumentele, layere, layere. Și am zis: ce ar fi să facem un concert? Timid am zis: hai!

Iar în octombrie anul trecut, exact la Astra Film Festival, am avut primul nostru concert ca trupă.

De atunci, a crescut foarte mult proiectul, noi am fost serioși și ne-a și plăcut.

“Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.”

Cine vine la concertele voastre?

Sunt oameni de toate vârstele, asta e fabulos. Am avut la Timișoara concert acum o săptămână, a venit o familie cu o fetiță de 3 ani care știa versurile. La 3 ani! Și tatăl și mama știau versurile. Iar noi nu îi cunoaștem, nu sunt în cercul nostru de apropiați.

Sunt multe fete în public?

Nu, ăsta a fost și primul meu gând. O să râzi, dar o să vezi jumate-jumate, poate chiar mai mulți băieți.

Vorbeați înainte de lansarea albumul Dans despre poezie cântată. Cum funcționează la tine creația, întâi scrii versurile, ca pe o poezie, apoi construiți muzica pe ele?

Nu întotdeauna. De cele mai multe ori da, înainte sunt poeziile. Dar se întâmplă și să mergem la sală, să cântăm și să îmi vină apoi o idee și să crească din muzică versurile.

Și cam despre ce vorbești în versurile tale?

Cred că despre lucruri care ni se întâmplă. Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.

În general, oamenii, mai ales în social media, apar așa la dungă, totul perfect, nu prea vorbesc despre ce sunt ei cu adevărat. Nu vorbim despre faptul că avem coșuri, că facem tâmpenii, că uneori greșim, ci încerci să scoți ce e frumos la iveală, #mydubai, #feelingblessed.

Nu m-am gândit la asta de la început, dar cred că asta am făcut diferit, am făcut un fel de terapie pe muzică, vorbesc despre lucruri pe care le simțim cu toții.

Există în voi, ca artiști, teama să nu semănați cu alte trupe? Mulți oameni spun că trupele alternative românești sună cam la fel.

Da, cred asta. Dar cred că e natural să suni ca alte trupe. Că dacă ție îți place altă trupă, românească sau de afară, cred că e un soi de influență sau mimetism. Dar atâta vreme cât oamenii din trupă ascultă genuri diferite de muzică, în momentul în care se pun layerele, sună diferit.

Mie nu îmi e frică de ideea de asemănare cu o trupă sau alta, nu am o problemă cu asta. Mi se pare că atâta vreme cât ție îți place ce cânți și omului îi place cântecul ăla, e foarte bine.

“Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.”

Ție acasă ce îți place să asculți?

Asta mi se pare că e frumos la noi în trupă, că suntem foarte diferiți. Eu ascult mult jazz, muzică veche, muzică italiană, spaniolă, mexicană, îmi place mult muzica regională. Nu ascult neapărat muzică actuală.

Băieții sunt ascultători de rock, de hard-rock, de indie, de trip-hop.

Și atunci, ceea ce pune fiecare e diferit. Fiecare pune influența lui.

Acum, la un an de existență Om la lună, tu poți să te susții doar din muzică? Ai renunțat la alte joburi?

Nu, încă nu. Dar îmi doresc foarte mult asta. Cred foarte mult că o să crească și mai mult Om la lună.

Cât de tare v-a afectat pandemia?

Cred că deloc. A fost o mare oportunitate pentru noi. Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.

La începutul pandemiei a fost într-adevăr groaznic, nu știam ce se va întâmpla mâine, it’s the end of the world, as we know it?

Dar după ce ne-am trezit din primii pumni am zis: stai, ce putem să facem? Dacă tot suntem izolați, hai să cântăm. Și am început să facem niște piese, fiecare de la casa lui. Și am înregistrat, apoi le-am montat, le-am pus pe net și au avut mare succes.

Apoi i-am chemat pe băieți la mine, stau într-o casă pe pământ și am avut șansa că etajul și mansarda erau libere. Și așa ne-am izolat împreună și a ieșit albumul Dans.

Tu ce îți dorești pentru viitorul tău, ca artist? Unde ai vrea să ajungi?

Pragmatic, mi-aș dori să pot să trăiesc doar din asta. Asta mă face super fericit.

Iar emoțional aș vrea să fac asta foarte mulți ani de acum înainte fiindcă simt că am multe de transmis și că sunt mulți oameni care vor să primească asta.

Ca tată și soț, cum te-a schimbat succesul trupei?

Nu foarte mult. Cred că soția și băieții mei sunt foarte mândri de mine, vin la concerte, soția mea vine cu mine în turnee. Ei au știut de la început ce mă face pe mine fericit, e parte din viața mea, nu a schimbat foarte mult lucrurile.

Cum vezi România ca țară în care îți crești copiii?

Offf, asta mi se pare cel mai greu. An după an mă gândesc dacă e bine că suntem încă aici, dacă e bine să crească ei aici, dacă mai avem o șansă, mai votăm, mai încercăm să schimbăm.

Cumva, trăim dezamăgiri după dezamăgiri și mi se pare că noi putem să ducem asta la nesfârșit, dar e în permanență întrebarea asta: e bine pentru copiii noștri să crească aici, să se confrunte cu toate nebuniile astea, e bine să meargă la școala de stat sau privată și să vadă nedreptate?

E o întrebare permanentă pe care ne-o punem noi, ca părinți n-avem un răspuns încă.

Am un băiat în clasa a III-a și unul în clasa I. Acum a început școala și, pe lângă nesiguranța noastră ca nație, mai e și nesiguranța perioadei. Nu știu cum e mai bine, dar ne gândim foarte mult: băi, e bine ce facem?