Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 în București, într-o familie formată din intelectuali. Tatăl său a fost criticul literar Eugen Lovinescu, iar mama ei profesoara Ecaterina Bălăcioiu.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a lucrat apoi ca asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu.  Apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Evenimentele ce s-au succedat cu repeziciune în România, abdicarea forţată a regelui (30 decembrie 1947) şi instaurarea comunismului au determinat-o să solicite azil politic.

Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autoritaţile comuniste. Arestată pe 23 mai 1958, după 258 de zile și de nopți petrecute în celulele Securității, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost condamnată la 18 ani de temniţă grea pentru discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR. În momentul arestării avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti.

Și, în ciuda torturii, a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti, în iunie 1960, iar trupul său a sfârșit într-o groapă comună din cimitirul închisorii.

Tragedia mamei a marcat-o pe Monica Lovinescu, care, rămasă la 23 de ani într-o țară străină și fără prezența celor doi părinți, și-a ales propriul drum. A devenit astfel una dintre cele mai importante voci intelectuale împotriva sistemului comunist instaurat în România.

În Franța a colaborat cu cele mai importante reviste literare și politice, unde a scris articole despre literatura română și ideologia comunistă care umbrea România. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).

Ea a tradus în franceză texte românești sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure (A douăzeci și cincea oră) de Constantin Virgil Gheorghiu; a făcut același lucru și cu piese de teatru de Ion Luca Caragiale sau poeziile lui Marin Sorescu. 

Din 1951 și până în 1974 a colaborat cu Radiodifuziunea Franceză pentru emisiunea în limba română, iar începând cu 1962 a fost vocea intelectualilor și a românilor disidenți la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a păstrat relaţii apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuinţa lor de la Paris fiind centrul de întâlnire pentru intelectualii români. Printre aceștia se numără Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco. Au încercat să-l înţeleagă şi l-au susţinut pe prozatorul Paul Goma, personaj important în următorul episod din viața Monicăi.

Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist, multe amintite de însăși Monica Lovinescu într-un interviu lui Octavian Silvestru (RADOR) din 1998: 

“N-au început prin anonime, au început prin atacuri în presă, pur şi simplu, foarte violente şi au început de foarte multă vreme, înainte chiar să fie Europa Liberă au început aceste articole împotriva noastră, împotriva lui Virgil – la început numai împotriva lui – Călinescu, de pildă, Zaharia Stancu… tot unul şi unul erau… Pe urmă se specializase [revista] Glasul Patriei, se specializase Săptămâna, cu Eugen Barbu şi… au fost trei ani, la un moment dat a fost un serial numai împotriva „grupului de la Paris”…

Securitatea avea o anumită tehnică, tactică mai curând spus, pe care o credea foarte inteligentă: trimitea tot felul de… ştiu şi eu?!… Hai să spunem „scriitori” sau „intelectuali” la Europa Liberă de la München, să spună că „Ce bună e emisiunea de la München, dacă n-ar fi nebunii ăştia de la Paris”.

Ei, ceea ce au încercat, au încercat să distrugă aceste emisiuni pariziene cum au putut, cu toate intrigile pe care le-au putut, pentru că oamenii care erau trimişi la Europa Liberă erau de mâna a doua. Numai că nouă ne spunea imediat directorul care era atunci în funcţie. Aşa că asta era prima formă de exprimare.“

Monica Lovinescu

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu.

A fost transportată în stare de comă la spital. După cinci zile a părăsit spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere.

“Mi-au cerut să intru în casă, că au un mesaj pentru mine, mi s-a părut suspect, pentru că mi-au spus: „Madam Monica” şi aicea „madam” cu prenumele nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama de povestea asta… şi nu le-am dat drumul înăuntru şi-atuncea au început să-mi dea în cap.

Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit cineva de pe stradă, a fugit, ei au fugit, el a fugit după ei, nu i-a mai putut găsi. Şi a venit înapoi, m-a găsit mai mult sau mai puţin în sânge, ce naiba, eram căzută jos! Şi m-am trezit după câteva ore, când mi se făcea radiografia.

Am scăpat doar cu nasul oarecum spart şi fără daune majore şi cu faţa umflată, cu braţul umflat etc.

Ceauşescu a vrut să-mi distrugă centrii nervoşi din cap în aşa fel încât să rămân ca o legumă. Să nu mai pot scrie, să nu mai pot vorbi, ca toată lumea să vadă ce se întâmplă dacă vorbeşti împotriva regimului.“

Monica Lovinescu

După Revoluţie, au ales să rămână în Franţa, dar colaborările la Europa Liberă au încetat  în 1992, pentru că postul şi-a restrâns activitatea.

După Revoluţie, pentru întreaga sa activitate de ziarist şi critic literar, Monica Lovinescu a primit Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, iar în 1999 Ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

În testament, Monica Lovinescu şi-a lăsat casa din Paris statului român, având ca scop transformarea ei într-un loc de studiu și de găzduire pentru cercetătorii şi bursierii români.

The post Monica Lovinescu, strigătul de ajutor al unei generații appeared first on Cultura la dubă.

Iulia Hașdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, în București, fiind fiica intelectualului Bogdan Petriceicu-Hașdeu și a soției sale, Iulia. Ea a fost botezată de Ionel C. Brătianu, prietenul politic al tatălui ei.

Și-a manifestat precocitatea încă de la 2 ani, vârstă la care știa să citească în limba franceză, la patru ani învăța să scrie în manieră literară, iar la cinci ani a început să scrie nuvele și narațiuni cu o structură definită, multe în jurul temelor istorice pe care tatăl ei le cerceta – Mihai Vodă Viteazul sau Vlad Țepeș. Unul dintre martorii acestui fenomen timpuriu a fost chiar poetul simbolist Alexandru Macedonski, cu care s-a întrecut în “cine știe mai bine versurile propriului text”, iar Iulia Hașdeu i-a demonstrat că avea o memorie fotografică.

La 11 ani a scris prima piesă de teatru, Dama de Circ, o tragedie în trei acte. Apoi, Iulia Hașdeau a devenit o premieră pentru învățământul românesc; la sfatul părinților și al profesorilor, a susținut examenele de absolvire a ciclului primar 8 ani.

În 1877, a dat examen cumulat pentru clasele I-IV la Scoala Primară de băieți nr. 2 și pe 27 septembrie a primit atestat de clasele primare de băieți; a intrat în clasa I de la Liceul Sf. Sava, absolvind gimnaziul în 1881 cu medii de 9 și 10. În paralel, a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, terminând cu brio la secția de canto și pian.

“A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hașdeu petrecerea cea mai frunte. Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei.”

Gheorghe Ionescu-Gion, „Portrete istorice” (1894)

În 1881 s-a mutat la Paris, unde a absolvit Colegiul Sevigne și a obținut Bacalaureatul în litere. La numai 16 ani, Iulia Hașdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona din Paris, urmând să-și susțină licența în Filosofie la Facultate de Litere.

Apoi, a urmat pregătirea tezei de doctorat: Filozofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea, dar totul s-a dat peste cap odată cu îmbolnăvirea de tuberculoză.

Tot în acea perioadă adoptă pseudonimul Camille Armand în poemele sale (publicate postum). Bronșita, stresul privind evitarea dezamăgirii propriului tată și lipsa de odihnă au contirbuit la agravarea stării sale de sănătate.

A fost nevoită să își întrerupă studiile în aprilie 1888 și să se trateze în Elveția. Deși doctorii au avut un pronostic optimist, boala s-a agravat și Iulia s-a întors în țară, unde a fost îngrijită la Agapia și la București.

Obișnuindu-se cu chinul lunilor de boală și scuipatul frecvent de sânge, aceasta s-a împăcat cu gândul morții și pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hârtie. În martie 1888 a scris, resemnată în așteptarea finalului, poezia „Moartea“. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888 și a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.

Dar tatăl său nu s-a resemnat ușor. Bogdan Petriceicu-Hașdeu, un academician recunoscut în sfera filologiei, literaturii și a istoriei, a creat un altar în jurul fetei sale, încercând să-i mențină memoria vie tot restul vieții.

Momentul decisiv care l-a impulsionat pe Hașdeu să caute o cale diferită pentru a trece peste decesul fiicei sale a fost la șase luni după moartea Iuliei, când a trăit un episod ciudat, descris de acesta în cartea Sic Cognito.

“Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane.

Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic.

Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede:

«Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»  – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele.

Bogdan Petriceicu-Hașdeu

După primul semn primit de la fiica sa, Haşdeu şi-a făcut un scop în a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism.

Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase. După moartea sa, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Micul Templu“ n-a fost, însă, de ajuns şi în 1893 a luat decizia să ridice pentru fiica sa un castel.

Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele Templu“ este casa fiicei sale. Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel, unul dintre aceștia fiind chiar I.L. Caragiale, în 1897.

“Templul este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj şi un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinităţii. Pe usa masivă de la acces, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Haşdeu, Pro fide et patria, şi dictonul lui Galilei, E pur si muove.

În interior, sub domul Înalt al donjonului central, În mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de susţinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Iisus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei uşi cu vitralii. În spatele lui Iisus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un val alb, subţire.

La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era aşezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat exclusiv. În celălalt era biblioteca Iuliei şi portretul ei în mărime naturală. O locuinţă în care spiritul Iuliei se putea uşor identifica…”

I.L. Caragiale, Momente, schițe și amintiri (1908)

La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română – „Sic Cogito“, carte care ar fi fost creată după sfaturile primite de la Iulia Haşdeu. A amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat să-şi contacteze fiica plecată în altă lume.

Camera, complet întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit.

Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere. Altfel, s-au născut nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său.

Iulia Hașdeu rămâne una dintre cele mai misterioase și fascinante figuri din istoria literaturii și a societății românești în ultimele două secole. Povestea ei vorbește despre precocitatea unui copil talentat, dar și despre suferința unui părinte care refuză ideea dispariției definitive a propriei fiice.

The post 150 de ani de la nașterea Iuliei Hașdeu, fata genială a României appeared first on Cultura la dubă.

Pe 20 mai 1990 s-a desfășurat primul scrutin în noua republică; a fost și singura dată când președintele a fost cunoscut după un singur tur – Ion Iliescu (de la FSN) a obținut 85,07% din voturi (peste 12 milioane) în fața lui Radu Câmpeanu (PNL) cu 10,64% (un milion și jumătate) și Ion Rațiu cu 4,29% (peste șase sute de mii de voturi).

De notat că până în 2004, alegerile prezidențiale și parlamentare au avut loc în același timp, încercând să mențină o sinergie între instituția prezidențială – parlament – guvern. Astfel, FSN-ul lui Iliescu a luat atunci 67% în Senat și 66% în Camera Deputaților – un total de 354 de parlamentari din 514.

În 1991 a fost votată prin referendum noua Constituție, care îi garanta președintelui un mandat de patru ani, o șansă pentru Ion Iliescu de a avea două mandate, deși la bază a fost și interimar și președinte ales într-o conjunctură delicată pentru politica românească.

Astfel, în 1992 au avut loc alegerile prezidențiale, decise în două tururi – pe 27 septembrie 1992, Ion Iliescu (FDSN), cu 47% și Emil Constantinescu (CDR), cu 31% s-au calificat în turul doi.

În turul doi, pe 11 octombrie, Iliescu l-a învins cu un procentaj de 61,43% – peste 7,3 milioane de voturi pe Constantinescu, care a acumulat doar 38,57% – peste 4,6 milioane de voturi. În Parlament, poziția partidului condus și reprezentat de Iliescu s-a șubrezit după scindarea grupării Petre Roman (FSN), câștigând 166 de poziții în Parlament, urmat de CDR (116) și FSN, care a devenit PD (61).

Pe 3 noiembrie 1996 s-a disputat primul tur al noului scrutin prezidențial, al doilea sub noul format constituțional și Ion Iliescu (PDSR) a câștigat primul tur la o diferență fragilă. Acesta obținut peste 32% din voturi (peste 4 milioane de voturi), puțin peste Emil Constantinescu (CDR), care a primit 28% din voturi (peste 3 milioane și jumătate) și Petre Roman care a reușit un 20% impresionant (cu un milion și jumătate mai puțin decât Constantinescu).

Pe 17 noiembrie 1996, profesorul de geologie al Universității București și-a luat revanșa și a câștigat poziția de președinte, obținând 54,41% din sufragii (cu peste 7 milioane de voturi) în fața lui Iliescu, care a obținut 45,59 (aproape 5,9 milioane de voturi). Alegerea lui Constantinescu a marcat sfârșitul unei epoci complicate – epocă în care timp de treizeci de ani, țara a fost condusă doar de două figuri centrale.

În 2000, s-a înregistrat un curent alarmant deoarece venea după o perioadă de reforme economice încercate de CDR și, evident, o opoziție a PDSR-ului care a reușit să profite această scădere în popularitate a partidelor de dreapta. Același Iliescu a revenit în lupta pentru scaunul de președinte, după ce Constantinescu a anunțat că nu va mai candida. De această dată, rivalul a fost unul mai imprevizibil, în persoana lui Corneliu Vadim Tudor (PRM).

Astfel, pe 26 noiembrie 2000, în primul tur, Ion Iliescu s-a clasat pe primul loc cu 36% (cu 4 milioane de voturi), având un avantaj fragil în fața următorului – CV Tudor cu 28% (cu 3,1 milioane) și apoi Stolojan (de la PNL) care a obținut doar 1,3 milioane de voturi.

Deși Iliescu reprezenta o umbră a vremurilor comuniste pentru o mare parte din populație, perspectiva CV Tudor părea mult mai periculoasă pe termen mediu și lung, fiind o figură extremistă, naționalistă.

În consecință, două săptămâni mai târziu, Iliescu a câștigat în turul doi cu peste 6,69 milioane de voturi – 66,8% în fața lui CV Tudor cu peste 3,3 milioane de voturi – 33,2%.

La fel ca în 1992 și 1996, candidatul prezidențial a fost o locomotivă pentru partid, iar acest lucru s-a evidențiat – PDSR-ul luând 220 de posturi și PRM-ul cu 121 de poziții, urmat de PNL și PD care au avut în total 87 de parlamentari. 

După votarea constituției din 2003 care a fost vitală pentru procesul de integrare în structurile Uniunii Europene, mandatul președintului a fost schimbat ca durată de la patru la cinci ani, fapt care a făcut momentul 2004 unul interesant din multe puncte de vedere.

A fost ultima dată când alegerile parlamentare au avut loc simultan și prima dată când un președinte a fost ales pentru un mandat de cinci ani. Cei doi protagoniști ai acestui moment au fost Adrian Năstase, prim-ministrul României și președintele PSD-ului după alegerea lui Iliescu în 2001 și Traian Băsescu, primarul capitalei din 2000 și reales în vara lui 2004.

Ultimul a devenit candidat al alianței DA (dintre PNL și PD), după retragerea lui Stolojan, lucru care a făcut ca posibila poziție de prim-ministru să fie ocupată de PNL, Băsescu fiind președintele PD între 2000 și 2004.

În primul tur, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, Adrian Năstase (PSD+PUR) a obținut aproape 41% (peste 4,2 de milioane de voturi), urmat de Traian Băsescu (Alianța DA) cu aproape 34% (peste 3 milioane și jumătate de voturi) și CV Tudor, care a ajuns la nivelul lui Stolojan din 2000 (puțin peste 10% și puțin peste un milion de voturi).

În turul doi, la fel ca și 1996, s-a produs o rocadă, pe 12 decembrie 2004, Traian Băsescu devenind președinte cu peste 51,2% din voturi (peste 5,1 milioane) în fața lui Adrian Năstase (care nu a reușit să-și însușească un număr mai mare de voturi decât în primul tur) – 4,8 milioane de voturi (48,8%).

La fel ca în celelalte ocazii, Parlamentul a reflectat același fenomen de sinergie – PSD-ul obținând 189 de poziții, urmat de Alianța DA cu 161. Cei din urmă au reușit să-și creeze o coaliție care a susținut un guvern timp de patru ani, alături de UDMR și minoritățile naționale (care au avut în total 10 senatori și 40 de deputați). 

În 2009, Traian Băsescu (PDL) a candidat pentru un al doilea mandat consecutiv la Palatul Cotroceni și a avut cea mai dificilă situație din istoria tuturor câștigătorilor acestor alegeri.

În primul rând, venea pe valul unor nemulțumiri privind relația cu prim-ministrul Tăriceanu și desincronizarea cu alegerile parlamentare – care a produs un rezultat de compromis (colaborarea forțată între PSD și PDL) cu Boc ca prim-ministru, urmată apoi de o serie de crize și moțiuni de cenzură.

De asemenea, același Băsescu a fost suspendat de Parlament în 2007, fiind salvat de votul populației și rămânând în funcție. În acest timp, din partea PSD-ului venea noul lider al partidului – Mircea Geoană, al doilea om în stat, din poziția de președinte al Senatului din 2008 și fost ministru de Externe și ambasador al României în SUA (actualmente secretarul general adjunct al NATO).

Pe fondul acelei situații, pe 22 noiembrie 2009, a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale, câștigat de Băsescu cu 32% (peste 3,1 milioane de voturi), urmat de Geoană cu 31% (peste 3 milioane de voturi) și Crin Antonescu – PNL (cu peste 20% și aproape 1,95 de milioane de voturi).

PNL a intrat apoi într-o alianță neobișnuită cu PSD, iar ceilalți candidați și-au afirmat suportul lor și al partidelor lor pentru Geoană.

În acest context, pe 6 decembrie 2009, s-a desfășurat turul doi: Geoană a fost anunțat câștigător de sondajele de exit-poll de la ora 21, dar după numărarea voturilor în totalitate, salvat de votul Diasporei,  Băsescu a fost desemnat câștigător.

Acesta a câștigat la o diferență de aproape 70,100 de voturi, obținând și el, ca și Geoană peste 5,2 de milioane de voturi. Astfel, Băsescu a devenit primul președinte al României care a fost reales și prin realegerea lui l-a egalat pe Ion Iliescu ca și durată / longevitate – 10 ani.

În 2014, s-a repetat într-o oarecare măsură episodul 2004, în care un primar de oraș important a avut de înfruntat prim-ministrul în funcție al partidului de guvernământ. Este vorba de Klaus Iohannis (primarul Sibiului din 2000 până în acel an, președintele PNL în același an) și Victor Ponta (prim-ministrul României din 2012 și președintele PSD din 2010).

Pe 2 noiembrie 2014, Ponta a reușit să obțină 40% cu peste 3,8 milioane de voturi, cu un milion mai mult decât Iohannis, care s-a calificat astfel în turul doi.

Ca și în 2004 (și în 1996), în turul doi desfășurat pe 16 noiembrie 2014, s-a produs o rocadă care l-a propulsat pe Iohannis drept câștigător cu 54,43 în fața lui Ponta cu 45,56%, diferența dintre cei doi fiind de 2,2 milioane de voturi, multe venite în urma scandalului din diaspora, când mii de români au stat ore în șir la coadă la secțiile de votare, fără a li se acorda dreptul de a vota, organizarea defectuoasă intrând în responsabilitatea Ministerului de Externe al guvernului PSD.

De asemenea, prezența la vot a fost cea mai mare din 1996 încoace, cu peste 64% din populație prezentă la scrutin.

După acest episod, Iohannis a devenit primul președinte român de etnie minoritară, venind din etnia germană a saxonilor transilvăneni (stabiliți în provincie în secolul XII).

Acum, alegerile de duminică, 10 noiembrie 2019, vor aduce în față un președinte în funcție care dorește să fie reales – Iohannis, un prim-ministru demis al unui guvern susținut de un partid în scădere populară – Dăncilă, un antreprenor din noua generație și membru important al opoziției în ultimii ani – Dan Barna, un actor – Mircea Diaconu, un filosof – Theodor Paleologu și binecunoscutul Kelemen Hunor de la UDMR, precum și alți candidați care se vor strădui să ajungă la cel mult 1% fiecare.

The post Istoria alegerilor prezidențiale din ultimii 30 de ani appeared first on Cultura la dubă.